Florin Andor

au mai rămas în lume destui oameni cu barbă ce dăruiesc uitare ici și colo diguri de piatră și din faima unuia prietenos câteva coaste abrupte aproape de iertat ne duc zilele în gropi de

îmi închipui că mă tolerezi în camera calfelor înspicat deși ne-am despărțit de mult mutându-ne de pe un ceas pe altul visul omului matur *** în colț surâsul humei îngropându-mi departele

cumva te văd altfel înainte de a dărui celui care se miră haina și așternutul tău de moarte ultima scrisoare primită de pe front ți-au furat-o deopotrivă femeia fatală și trenurile de

ghemuiți în pahare înalte, ora H triunghi de piele decupat de pe frunte. dincolo de ropotul distant rigiditatea unghiului. am vrut să știi ce simțeam. și mai era mult de lucru. la încheietura mâinii

acea pasăre moartă cântărită în palmă doar lacrimă vin searbăd aruncat umbrei la picioare adunător de vreascuri *** ție celui care caută împovărat de sete cu ochii închiși cuibar de

nu am fost niciodată pe agonia să fac autopsie ori să trag o linie înaintea sufletelor ce ar vrea să iasă nici să pun o virgulă nouă, de velniș e ținutul altora ținutul unde foșnetul scurt, cusut

nu am mai putut iubi de nerăbdare să nu uit să-ți dau miezul acestei pâini dospind de ispite și te-am căutat cum o ceată de maimuțe răcorindu-se la umbra pădurii dar nu m-ai crezut * sunt

e una să stai la picioare bătrânește când celălalt poartă în buzunarul de sus al hainei umbra lucrurilor noi bat în scânduri un exercițiu de strunire mă las în genunchi să te văd mai de

am văzut lumină dar nu era chip uite încă o barcă i-am zis pe deasupra firii cuprinse de somn și m-am ridicat în picioare *** cu o vorbă săracă asfințește soarele oamenii râd așezând

aștept în fața unei uși cu trecere la coadă printre dobitoace vin oameni și mă trag de mânecă întrecându-se în a fi binevoitori numesc asta destin întărindu-mă cât să aud îl vom arunca în

aș fi vrut să te văd trecând cu zgomot și lumini înfipte cu gămălii de aur către ospățul lung al mâinilor mele - am sculptat o ușă cu zece inși în șir într-un miez de pâine bun de înghițit cu

aparțin unui neam de existențe excentrice purtători de flori în mâini apropiați după numărul bătăilor de inimă prietenii mei se trag din conuri tari de pin în nopți cu lună plină obișnuiesc să

într-o lume de cinci cenți mamele erau purtate în brațe pentru stăpânirea emoțiilor până noaptea târziu cu întrebări schimbându-și pieile cafeaua le creștea capilare pentru expresii

poate că ne vom încrucișa într-un fel de vis populat cu melodia unui cântec vechi îmi spuneai cum deșertul nu ajunge niciodată la pubertate noi ne-am croit drum întotdeauna la

se pleca o lumină pătrundeau prin ferestre tropăituri de cai nepotcoviți îi spunea nimic din toate acestea nu există între parole doar împărțirea pernei viața și moartea la distanțe egale își numărau

le păstram aproape de suprafața lucrurilor putea să intre oricine doar palpând obiecția morală în căutarea ghidului pentru discernământ pretindeam că le cunoaștem mai mult decât

vei continua să nu faci zgomot pe calea unei atingeri separând lucrurile banale de fiecare asfințit ce vindecă pământul devreme ce inima ta știe devreme ce inima ta umple urma pasului socotit

mi-am luat în dinți inima și așteptarea din frunzar până când femeia n-a mai spus nici un cuvânt. frumusețea ca o bănuială împungea aerul cu ochi de copil, pe deasupra treceau stoluri clătinându-se

numele de botez le căutau un fel de izbăvire în alb-negru femeia purta în cârcă profilul perfect ciugulea din văzduh lumânări aprinse așteptându-i fluxul atingea o coardă sensibilă în gol peste

Cerul curatat de petele ninsorii O revenire de pasari la cuiburi vechi Padure hibernata in cautarea umbrei verzi Amintirea firelor de iarba in gustul Salciu al suvoaielor dezghetate Patrundea

liniștea e doar o scară de piatră detestată în ascuns o pot percepe mi se poate oferi carcasa unui felinar neatârnat de nimic orașul e gol ** lumea a devenit un labirint săpat în afara

îi scobeau trupul aruncau amintirilor carnivore ligamentul rotund aprindeau o lumânare înlăuntru să poată vedea de oriunde drumul spre casă fresca distrusă de umbrele dese și circul nenumitei zile îi