Florian Antonescu

Lan rodind bogat Susură galben pârâu Chilot de babă

Cât te-am iubit, iubite…cuvintele-s deșarte Și sensul lor pierdut zadarnic îl mai caut Ascultă în pragul serii, de dincolo de moarte, Ne cântă amintirea pe coardele de flaut Cât te-am iubit,

Oase dulci, oase dulci Hai iubito să le culci Pielea mea ca așternut N-ai să pierzi ce n-ai avut Ochii triști, ochii triști Pentru că și tu exiști În must vechi de vieți uitate

Femeie, umbră veche pe perete, Când ne-ntâlnim privirea ta mă trece Atâtea mări uitate de-apă rece Si-atâtea fluvii pline de regrete Mă-nfrupt din amintiri ca un erete Până când lacrimile or

Ridică caprele să treacă masa Căci suntem beți oricum și ora-i veche Și am uitat și numele si grasa Unde e moartea să-mi cânte la ureche Sunt vesel căci am jugulat tristețea A suspinat un pic,

Poezii din astea eu pot să fac o cârcă Așezat în fața foii proaspete de ecran Că nu se supără dacă se spurcă Și nici nu mor copaci în van : \"Timbrul semitonului moluștei Transpare prin

Lăsați-i loc durerii să m-aline Căci mâine dintre noi te vom petrece Umbrit să plâng ascuns în clipa rece Șirag de vise pline doar de tine Stau cioclii adunați pe după ușă

aveai o fustă cu buline multe și părul tău nu cunoștea vopsea atrasă de preocupări adulte aveai o fustă, când din cer cădea părtinitoare noaptea să ne-ascundă, ce-aluneca dezvăluindu-ți

Abia plecase îngerul din dupăamiaza caldă În cort râdea Sarai întoarsă de la scaldă Atunci Avram i-a pus mana pe coapsă și i-a spus vesel: \"Auzi ? tu mai ții minte când am facut-o noi ultima dată

să ne iubim înainte să ne sărutăm sufletele noastre să cânte că ne-am împlinit chiar prea devreme chiar dacă prea tarziu fericirea e un cuvant să nu exagerezi va veni și ultima clipă chiar

O poezie simplă, ca lumina, dar cu cuvinte vagi, mesaj complex, cu nuanțe subversive ca rugina pentru a trezi în suflet un reflex al celui ce nu ai fost niciodată dar care ai

Tristețile bătrâne din suflet de bătrân Ascunse pe sub pulberi ce nu mai pot fi șterse Hai amintește-ți vremea când aveai nasul cârn Să vină tineretul o lacrimă să verse Să ne

Vopsele albastră se prelinge Încet de pe pereții groși Până ajunge pe podele Lângă vopseaua roși Iar sentimentul de pierzanii Și-ntinde lungi aripa sa Crezând că frică o să ne fie De parcă