Scrisori netrimise (10)

- Care-i povestea ta, Nina? Mă privește cu un aer șugubăț, în timp ce așază cafelele pe măsuța din curte. Rămăsesem numai cu ea, băieții plecaseră la fotbal, iar Alexa – în vizită, la o colegă. - Povestea mea e scrută și dreaptă, zise râzând. Din ce apucasem să văd, mie numai de râs nu mi-ar fi ars. Vasile, soțul ei, era o brută, și nu se sfia să se manifeste ca atare nici față de noi. Nu doar o dată o scosese Mihnea din mâinile lui. Crin, frate cu Vasile, nu intervenea niciodată. Doar rânjea, ca dobitocul. Dar Nina era făcută parcă din alt aluat, știa să se bucure din orice, să râdă tare de viață. Sau poate râsul era doar o mască. - Scurtă și dreaptă, cum ți-am spus, ca țigara asta, zise arătându-mi-o, înainte de a și-o aprinde. - Cum adică... dreaptă? - Adică așa, fără ocolișuri, fără nimic interesant. L-am cunoscut pe Vasile, m-am măritat cu el... și-așa am rămas. Râde iar. Neconvingător, căci luminițele care-i jucau în priviri păreau să spună altceva. Am ridicat din sprâncene, dându-i de înțeles că n-o cred. Apoi mi-am dat și cu părerea, ca să mă aflu-n treabă: - Iartă-mă, te admir mult, dar nu înțeleg ce-ai găsit la Vasile. Și, mai ales, cum poți suporta fără să crâcnești atâta umilință. Brusc serioasă, ba chiar un pic iritată, mi-a replicat: - Umilință? Înseamnă că nu știi ce-i umilința. Pesemne n-ai avut parte de cineva să-ți joace sufletul în picioare. Altfel ai fi înțeles că două-trei palme și câteva șuturi în zonele moi pot părea de-a dreptul rezonabile. - Bag seama că tu ai avut. - Ei, bine, am să-ți spun. Deși nu e ceva care-mi face cinste și nici despre care îmi place să vorbesc. A fost înainte să fac „pasul” cu Vasile. Un doctor, care lucra în spitalul în care eu eram asistentă. Știu ce gândești – așa gândesc toți – vechea poveste între doctori și asistente. Dar n-a fost nimic de genul ăla. Cel puțin, nu din partea mea (Că dintr-a lui, cine mai știe ce-a fost?). Sigur, aveam și eu colege care întrețineau „relații” cu doctorii. Adică mă-nțelegi... și-o trăgeau și cam atât. N-am dat niciodată prea mulți bani, nici pe ei, nici pe ele. Îmi păreau niște animale în călduri. Nu vreau să judec pe nimeni, dar n-ai cum să-i numești altfel. Unele erau chiar căsătorite sau aveau „prieteni stabili”. Parcă erau mai în călduri decât cele singure și se piteau sub umbrela căsniciei sau relației lor, făcând pe tipele respectabile. Cât despre ei – niște maimuțoi, fără niciun criteriu de selecție. În sfârșit... Între mine și George a fost altceva. Mă îndrăgostisem de el până peste cap, îmi plăcea mult și pentru că era genul intangibil și, în orice caz, nu se amesteca prin gloata aia de obsedați sexual. Eu, cu toate că eram „topită”, n-aș fi îndrăznit să ridic nasul, bunul simț m-a caracterizat toată viața, (Deși, uneori, tare-i bine să nu-l ai!). Dar el a început. Mi se părea că visez. Bărbat frumos, inteligent, respectat, serios... cu intenții serioase. Chiar și cu ceva bani, chit că asta conta mai puțin. Mă și vedeam o femeie fericită toată viața. Mda, am avut nesimțirea să cred în această iluzie. Dar măcar m-am lecuit... - Ce s-a întâmplat? - Stai să termin! Să vezi și tu până unde poate ajunge prostia unei femei îndrăgostite. O vreme, am plutit ca într-un vis frumos. După care, încet-încet, am început să mă îngrijorez. Zic – măi, ce fac? Cum apare omul ăsta în lume cu mine – el, doctor, cu toate „gradele” luate, eu – o pârlită de asistentă. Părea că nu-l deranjează, dar orice-ai zice, lumea vorbește, te toacă mărunt, azi un pic, mâine un pic... mai ales că cei mai mulți nu suportă fericirea altora. Și-n loc să se gândească la cum să fie ei fericiți, își consumă energia inventând metode ca să-ți răpească ție fericirea. Sau măcar să ți-o umbrească. Dar mie mi se părea că pot lupta cu lumea toată, iubirea îmi dădea puteri aproape supranaturale. Cred că pentru toți e așa. Apoi, nici prin cap nu-mi trecea că nu din „lume” mă pândea pericolul. De George eram mai sigură decât de mine, îi simțeam dragostea și dăruirea. Și parcă eram făcuți unul pentru celălalt. Mă bucuram de el cu bucuria unui copil în fața lui Moș Crăciun. Și eram atât de mândră de el. Dar și el trebuia să fie. Îmi încolțise un gând. Pe care l-am pus repede în aplicare. M-am apucat să învăț pentru Medicină. Nici eu nu știu cum reușeam să fac față, serviciul era destul de solicitant, acasă ajungeam obosită, mai petreceam și ceva timp cu el... Dar ce puteri nebănuite revarsă dragostea în noi! Acum n-aș mai putea să fac asta. Atunci, aș fi fost în stare de și mai mult. În spital eram numai ochi și urechi, nu lăsam nimic să-mi scape, puneam mereu întrebări, la care medicii erau bucuroși să răspundă, chiar dacă nu prea înțelegeau ei de ce-a dat curiozitatea științifică peste mine. Apoi învățam ori de câte ori prindeam un moment, ajunsesem să mă mulțumesc cu trei-patru ore de somn într-o zi întreagă. Și zău dacă simțeam vreo oboseală! Lui nu-i spusesem, voiam să-i fac o surpriză. Sau, dacă n-aș fi luat, nu voiam să fie părtaș la eșecul meu. De obicei ne întâlneam la el (nu ne mutaserăm încă împreună, urmând ca asta să se petrecă după căsătorie – adusese vorba de câteva ori); astfel că mă puteam folosi de timpul pe care-l petreceam separat ca să învăț, fără să fie nevoie să-mi ascund hârțoagele de el. - N-am știut că ai încercat la Medicină... - Nimeni n-a știut. Acum ai aflat tu. Și încă nu totul. Am și reușit. În prima jumătate dintre admiși, la o concurență de 7,5 pe loc. - Ooo! Asta înseamnă că ai și urmat cursurile... - Nu. Nici măcar o zi. - Cum... nu? După ce munciseși atât? - Exact. Pentru că n-am mai avut motivația. „Ruptura” noastră s-a petrecut în intervalul dintre examenul de admitere și afișarea rezultatelor. N-am mai apucat să-i spun. Nici acum nu știe. A plecat ca un laș, așa, peste noapte, fără să sufle o vorbă, fără să-mi dea o explicație înainte, tocmai în Canada. Am aflat de la colegi. - Nu pot să cred! - Ba să crezi! Mi-a dat un singur telefon la vreo săptămână și mi-a bălmăjit ceva de prioritățile lui la momentul acela... deși n-am înțeles cum l-aș fi împiedicat eu să-și vadă de priorități. Dimpotrivă, l-aș fi ajutat în toate. Explicații puerile, de om fără caracter, care n-are curajul să privească o femeie în ochi și să-i spună pe șleau: „Te părăsesc pentru că ești tâmpită, sau mi-am găsit pe altcineva, sau mi-e rușine cu tine, sau mi s-a năzărit să plec singur tocmai la dracu-n praznic!” Nimic din toate astea. Când l-am chestionat de ce măcar n-a considerat de cuviință să îmi spună, să nu pic de proastă în fața colegilor (îți dai seama ce-a fost la gura unui întreg spital!), n-a găsit o explicație mai cretină decât aceea că n-ar mai fi putut pleca dacă mi-ar fi spus-o privindu-mă. Și-atunci de ce-a plecat? Tu înțelegi ceva? Așa că vezi, ce să mai fi făcut cu medicina? Pentru mine, Facultatea de Medicină n-a fost niciodată un țel, am fost mulțumită cu meseria mea. Dar asta o făcusem pentru el, pentru noi, chiar dacă nu mi-o ceruse. Voiam să se mândrească, nu să meargă cu nasul în jos printre papițoii care, chiar dacă și-o trăgeau cu infirmierele, când venea vorba de însurătoare își alegeau tot doctorițe, din tagma lor, sau, în orice caz, intelectuale. Doar tolomacul de Mihnea se pricopsise c-o asistentă, ceea ce n-ar fi fost nimic rău în sine, dar asta a fost o pupăză cum rar se vede, care și-a bătut joc de el cum a vrut. Vezi, ajung la concluzia că bărbaților asta le place – să fie bine struniți de vreo ordinară, din astea care știu să-i joace. - Lasă asta. Mă întreb totuși de ce n-ai profitat de ocazie, zic de facultate, dacă tot reușiseși. Poate viața ta s-ar fi schimbat în bine. Apoi, dacă te îndrăgosteai de alt doctor? O luai de la capăt? - Ha! Să nu mai văd doctori în fața ochilor! Darămite în viața mea. Nu. În primul rând, după ce a plecat cum a plecat, eu n-am mai fost bună de nimic o mare perioadă de timp. Bineînțeles că m-am și îmbolnăvit, destul de grav, am avut de luptat cu boala... și, oricum, fără el, nimic nu mai avea sens. Medicina – nici atât! După vreo trei ani, l-am cunoscut pe Vasile. Și-așa am ajuns să frec podele-n Italia. El n-avea niciun căpătâi pe-acolo, nici cine știe ce calificare. Nu m-am îndrăgostit de el, nici nu-l iubesc, iar el simte asta, i-am și spus-o, de fapt; nu pot și nici nu vreau să mă prefac. Dacă mă acceptă așa, bine, dacă nu, măcar să știe adevărul. D-aia îmi mai dă pe cocoașă, și mai e și gelos pe deasupra. Dar când am hotărât să mă mărit, mă săturasem să-mi port singură de grijă; apoi voiam un copil, pe care nu concepeam să-l cresc fără tată. A! Am uitat să-ți spun – la vreo lună după ce a plecat, colac peste pupăză, am aflat și că sunt însărcinată. Cui să spun? Și ce să fi făcut? L-am dat afară, desigur. E unul dintre marile mele regrete. Ce știe el de asta? De toate suferințele prin care am trecut, și fizice dar mai ales sufletești. Așa că nu-mi vorbi mie de umilință! Câteva palme de la țăranul de Vasile, chiar și date pe nedrept, nu înseamnă nimic pe lângă umilințele „rafinate” pe care le-am suportat de la marele intelectual, pe care ajunsesem să-l venerez până am înțeles că toate calitățile lui nu valorează mai mult decât cele ale unei păpuși din cârpă, de la care cel puțin nu ai așteptări. Pe Vasile măcar mă pot baza. Cu tot comportamentul lui brutal, ăsta nu m-ar lăsa niciodată baltă. Așa necioplit cum e, face parte din veriga bărbaților adevărați. Când a zis o vorbă, aia e. Se ține de cuvânt chiar de-ar fi să crape. Până la urmă, asta contează. Că de inși frumos „ambalați”, „rahați în ciorapi de mătase”, care doar vorbesc și visează ca proștii, e lumea plină. Cât despre cei care îți umple capul cu iluzii, nu mai vorbim. Þi-aș da un sfat, dar mi-e să nu te superi... - Orice ar fi, spune! Nu mă supăr. - Hm... când mă uit la tine, mă văd pe mine acum niște ani. La fel de îndrăgostită și de fericită. Dar îmi spun „sărăcuța!”. Ai grijă, că și Mihnea e tot din tagma ălora care visează frumos! - De unde știi, Nina? Nu trebuie să-ți cășune pe el doar pentru că e tot doctor. Nu-mi plac generalizările. Apoi, Mihnea e un tip atât de serios, simt că mă pot baza pe el în orice împrejurare, nu e un mincinos, n-aruncă vorbe-n vânt... - O, desigur! E dreptul tău să crezi asta. Doar că... Of! Nici nu știu dacă fac bine acum sau rău... mai bine tac. Hai să ne dezmorțim puțin oasele prin grădină, să vorbim de lucruri frumoase, cum ar fi... - Nina! - Da, știu, n-ar fi trebuit să încep. Bine. Þi-a zis ceva de Carla? - Da. Mi-a spus că e o fostă prietenă de-a lui, o italiancă de care s-a despărțit. - Așa... de ce s-au despărțit? - Nu l-am tras de limbă, l-am lăsat să spună ce-a vrut el. Am priceput că... nu se înțelegeau sau, mă rog, nu erau făcuți unul pentru altul. - Îhm... dar n-a fost în stare să-și dea seama de asta înainte să-i rupă sufletul! Þi-a spus și că-i dăduse inelul de logodnă și că programaseră nunta, că-i implicase și pe părinții ei, că amețise de cap și copilul, care începuse să-i spună „tată”, că se jucau împreună, ieșeau la plimbare...? - Da, parcă... - Și ție nu-ți sună în niciun fel asta? De ce un om care se implică atât de mult într-o relație cedează brusc, răsucindu-se la o sută optzeci de grade? De ce crează iluzii atâtor oameni, lăsându-i apoi să facă ce-or ști cu ele, când mai cinstit și de o mie de ori mai demn ar fi fost să-i spună acelei femei: „Hai, madamme, la una mică! După aia, fiecare cu-a mă-sii. Dacă mi se mai scoală vreodată, te-oi mai chema!”. Cel puțin, când unul îți spune asta, știi de la început cu cine ai de-a face. Accepți sau refuzi. Dar nu-ți pierzi luni sau poate ani din viață ca să ajungi la concluzia că tot ca o târfă ai fost tratată, în timp ce îți lăsa impresia falsă că te-ar considera demnă să-i porți numele. - Nina! În primul rând, Mihnea n-ar folosi un astfel de limbaj, nici în ruptul capului. Apoi, nu ar gândi atât de vulgar la adresa unei femei, oricare ar fi ea. - Desigur! Că doar și ăsta-i un rafinat! Unde-ar mai fi distracția dacă nu ți-ar strivi sufletul sub bocancii plini de rahat, de mizerie umană, în timp ce-ți ține umbrela deasupra capului, îți deschide portiera mașinii, îți aprinde țigara și te tratează ca pe o doamnă! Știi ce? Eu nu mai cred în bărbatul perfect. E-adevărat că, la prima vedere, poate chiar și la a doua, Mihnea pare bărbatul ideal. Dacă n-aș fi avut de-a face cu genul, mai că te-aș invidia. Nu mai știam ce să cred. Nina reușise să-mi strecoare îndoiala în suflet. Dar ea mi-a fost îndată spulberată de zâmbetul ca de sfânt al lui Mihnea. Nu, el nu putea fi unul dintre cei așa-zis bărbați care una spun alta fac, iar după ce te amețesc, te lasă baltă, ascunzându-se cu lașitate în spatele unor scuze penibile. Cine știe ce fusese cu acea Carla. Sau cine știe ce se întâmplase în relația Ninei cu George? Parcă cine poate ști adevărul întreg? Asta e. Suntem tentați de fiecare dată să credem că în cazul nostru va fi altfel. Uitând că, de fapt, prezentul este un copac ce-și are rădăcinile în trecut. În trecutul pe care de multe ori îl negăm, sau îl rememorăm altfel, sau de care pur și simplu am vrea să scăpăm. Dar câți putem fugi de el? Și, mai ales, câți dintre noi putem scăpa de propriul nostru fel de a fi? Mai bun sau mai rău, învățând sau nu din greșeli, se pare totuși că anumite erori se repetă consecvent pe aleea destinului. Cea mai grosolană dintre ele fiind aceea de a ne îndrăgosti, iar și iar, sperând cu stupizenie că de data aceasta va fi... altfel. Adică exact așa cum ar trebui să fie.