Muianu și Gogoașă

Până la Grupul Școlar „Sfântul Pantelimon” aveam de străbătut șase stații cu autobuzul 131, opt stații cu troleibuzul 42 și nouă stații cu cu tramvaiul 3. Plecam cam cu două ore înainte și întotdeauna ajungeam cu o oră întârziere. Niciodată nu i-am înțeles pe cei punctuali, inuman de exacți. Oameni lipsiți de preocupări, de pasiune, de idealuri casnice. Odată cu apariția telefoanelor mobile poți chiar întârzia într-un mod politicos, anunțând din timp că te apropii de destinație când ieși din casă. Întotdeauna la plecare, în stația de autobuz, pe o grămadă de nisip, stătea o bătrânică cu părul de frișcă și ochii azurii. Curată și degajată, aveai senzația că stă într-un fotoliu și privește la televizor. Prima oară când s-a uitat la mine sau prin mine, m-am simțit obligat să-i întind o bancnotă. A luat-o, a răsucit-o de câteva ori, a privit-o în soare și mi-a înapoiat-o: ce să fac cu ea? Mi-am dat seama că era o zeiță a nisipurilor, o Protea, iar eu un dobitoc didactic. Ea îmi dădea puterea să înfrunt ziua pedagogică. La „Sfântul Pantelimon” predam engleza cu aerul unui impresar de vedete maneliste. Obținusem postul după cinșpe zile de stat la coadă pe holurile Inspectoratului de Limbi Străine. Inspector era un profesor de educație fizică. Ãsta îi lua la rând pe cei cu trei sacoșe, pe blonde și pe delegații unor babaci sus-puși. Drept era că rămâneau blonde și printre noi, blonde anti-compromis. Unele aveau fundul exagerat, dar era totuși o consolare. Dimineața, la 6, ne încolonam în fața clădirii. La 8.30 veneau femeile de serviciu și ne băgau în templul lingvistic. Până pe la 11 rezistam cu demnitate. Ne aduseserăm cărți, reviste, ascultam muzică preclasică la căști. După ce venea inspectorul, într-un mare Fiat argintiu, ne prăbușeam pe lângă pereți, începeau crizele de rinichi și spasmofilie. Jucam popa-prostu’ și pocher, scoteam cârnații din gențile diplomat și ungeam felii groase de pâine neagră cu zacuscă de casă. Dacă găseam o sală liberă, intram și jucam lapte-gros. O suplinitoare de rusă îi ținea în poală fruntea unui suplinitor de franceză. Un altul băga capul între cracii celui din față, înclinat la 90 de grade; la rândul lui, și el ținea între craci capul celui din spate și tot așa. O altă echipă de suplinitori venea în alergare și se arunca pe spinările celor înciotați urlând „lapte-gros!”. Dacă aluneca un zăbăuc, se schimbau echipele. În general ne organizam pe limbi. Fetele preferau șotronul sau săritura la elastic. Acolo am format prietenii strașnice, dintre care unele s-au sfârșit cu căsătorii, botezuri, divorțuri. Ai zice că rasa profesorilor procrea numai în interiorul ei. Coada până la ușa spre paradis era un preludiu nupțial. Cu fiecare zi unii dintre noi primeau repartiții și scăpau de calvar. Nu conta - după ore veneau la un solitaire sau la un lapte-gros cu cei rămași în tranșee. Ce mândri am fost când ne-au repartizat la licee și nu la școli generale! Uite, statul are încredere în noi, nu degeaba au murit ăia la Revoluție! Când am intrat prima oară la clasă, nu m-am obosit să închid ușa, pentru că ușa plecase la atelierul de tâmplărie. Am înțeles că Gogoașă se caftise cu Muianu și ăsta micu, cu nume celtic, penetrase cu țeasta placajul ușii de la a VIII - a C. N-au putut să-l extragă, așa că au scos ușa din țâțâni și, cu Muianu pus la jug, s-au târât până la tâmplărie. Când am intrat, am zis Hello, everybody! Everybody erau doi pricăjiți scutiți de sport. Au fluierat admirativ - fiuuu! ce cravată galbenă are profu’ ăsta! marfă! Imediat a dat buzna și restul clasei - goi până la brâu, nădușiți, pocnindu-se cu prosoapele ude și împletite în trei. Primul impuls a fost să fac o comoție cerebrală apoi, fiind sigur că nu vor rezista mult loviturilor năpraznice, mi-am scos sandvișul cu pastă de pește și o revistă de literatură. Înfulecam și citeam despre simbolistica morții fericite a lui Pașadia în Craii de Curtea Veche, când m-a fulgerat o revelație: cravata nu mi se potrivea de nici un fel cu pantalonii bufanți, albaștri. -Tăcere sau vă ia mama dracului, broscoilor!