Ene Adrian Daniel

Prin parcul amintirii, vechi alei, Frunze pe bancă lângă tei. El are crengile lăsate-n plete, Îmi conturează vers pe șevalete. Începe stihul meu sub tei, Pe-o bancă cu doi bătrânei Ce stau

Mă uit la cer, ce tristă-i seara! În jur e totul împietrit, Din steaua cărții pică ceara, Azi Păunescu a murit. Ce negură e fără tine, Cuvintele nu își au rost, M-astupă ceața care vine Și

În grădină e război, Larmă mare, tărăboi, Un bondar nebun, străin, Cere mâna unui crin. Iar l-a amețit nectarul, Dintr-un mac avea paharul, Zbura-n salturi, dar cotit. Era pe la

Peste case se așează Puful fulgilor de nea, Un copil adânc visează Pentru bradul lui, o stea. S-a trezit de dimineață, Stă la geam privind uimit Printre florile de gheață, Iarna care a

Se lasă seara peste sat, Lumea-i trudită, s-a culcat. Pe uliță sub felinar Stă necăjit bătrân cobzar. E obosit, mult a cântat, Pe șanț tăcut s-a așezat, Își freacă mâinile muncite, I s-au

La o masă doi țărani, Într-o cârciumă obscură, Stau amărâți, nu au bani Să-și cumpere băutură. S-a arat bătrâna glie, Toată ziua au muncit Făcând clacă pe moșie, Cu un plug vechi,

Am auzit ades povești C-o fată dintr-o șatră, Din vechi legende țigănești O splendidă mulatră. Fără părinți, era orfană, Creștea pe lângă cai Precum o mândră amazoană, Purta flori albe

Flori de tei în părul tău, Vraja să țină mereu. Capul tu ți-l miști puțin, Ele zboară, eu suspin. Cad tăcute pe covor, Te alint, mângâi ușor, Peste ele te cuprind, Buzele ni se

Pe foaie,versul se-așterne, Inima cuvinte cerne. Sufletul le aranjează, Iese blând,frumoasă frază. Despre tine și iubire, Natură,mări,nemurire Despre lună,stele cer, Totul este un

Într-un sat,femei pe șanț, În batiste fără șfanț, O ascultă pe Luiza, Ea dezbate astăzi criza. -Fetelor, încep a spune, Gata... e recesiune! Vom mânca puțin și rar, Uite! scrie la

Femeie, trupul tău pictat Cu roua dimineții, Mă duce veșnic în păcat Ca-n anii tinereții. Femeie, trupul tău sclipind Precum o nestemată, Mă face cerul să-l cuprind În noaptea

Citesc idile din trecut Redate în poeme, Și-apoi vrăjit, uimit, tăcut Călătoresc prin vreme. Citesc cu drag din povestiri, Uitarea nu se-așterne, Sunt vii dovezi de împliniri Pe foile

M-am întors iarăși în sat După ani de pribegie, Multe lacrimi am vărsat Prins de dor, de nostalgie. Merg pe drum puțin adus, Amintiri vechi mă apasă, Părinții demult s-au dus, Þes păienjeni

Pădurea mea-i plină de basme, Povești uitate și nescrise, Cu amintiri,năluci,fantasme, Ce vin,dispar în vise. Sunt fermecat de povestirile frumoase, Ce le-ascultam cu mare teamă, În nopțile

Mi-aduc aminte de bunica, Din zori muncea precum furnica, Cu multă grijă mă veghea, Ce dor îmi e de ea! Mi-e dor de laptele fierbinte, De mămăligă, brânză, linte, De strachini, lampă și

Deschid fereastra și privesc Spre bradul din grădină, Ramuri bogate îi lucesc În straie de rășină. Cu vârful său atinge cerul De lună plină luminat, În noapte este cavalerul De stele, vise

Sunt o vază smălțuită, De flori, adesea, hulită, Că vin rupte-n trupul meu, Tot oftează, le e greu. Seva seacă, lin se scurge, Florile încep a plânge, Se amestecă cu apă, Moartea-n ele vine,

Am trăit o veșnicie Între ziduri de beton, Cea mai neagră pușcărie Coloritul n-are ton. Lung e drumul către casă, L-am pavat cu amintiri, Durerea se face coasă, Tai ciulinii din

Lacrimile mele curg Pana tarziu in amurg Astept luna sa rasara Ca sa scap de grea povara. Ei sa-i spun a mea durere Sa imi dea o mangaiere Si cu razele-i senine Tristetea grea se

Eram copil, un drăcușor, Piteam crucea din sac Când îl lăsa popa-n pridvor Și deveneam posac. Mă apuca o toropeală Și-o stare de leșin, Dar începeam la repezeală Cu stânga să

Pe-o cărare merg în crâng Să-mi găsesc un loc să plâng. Dorul mi-a plecat hai-hui, M-a lăsat al nimănui... Știu că drumul este lung, Vreau din urmă să-l ajung, Sunt slăbit, fără putere, În