emilian valeriu pal

când toate merg prost am învățat să nu dau vina pe nimeni doar mă întreb dacă nu cumva am făcut bine celui ce nu merită și răul prin care trec e un fel de a restabili echilibrul mi-e tot

să-ți cauți în oameni liniștea e ca și cum ai căuta furnici uriașe de munte care ascund nenumărați bulgări de aur ca și cum ai căuta locul exact unde s-a despicat marea roșie sau ca și cum ai

nu știu dacă-i de bine sau rău mă obsedează percepția propriului corp mă ciupesc de obrajii înfig ace pe dosul palmei rod unghii până la carne ok doare asta înseamnă că-s viu? mă oglindesc

totul a început cu frica de viespi prin ușa întredeschisă ai auzit un bâzâit aspru și ferm te-ai grăbit s-o închizi dar n-a fost de-ajuns bâzâitul aspru și ferm urmat de o zbatere nebunească între

la început Dumnezeu Iahve Alah sau Budha a creat viața și moartea s-a uitat la creația sa și-a văzut că e bună până-ntr-o zi când viața și moartea s-au îndrăgostit una de alta mâniat pentru că numai

ad perpetuam rei memoriam tot ce ai tresăriri de orgoliu ale memoriei chipuri senzații contorsionări inutile bijuterie handmade prea fragilă s-o porți în văzul lumii și acest drac nestăvilit de

lași capul în palme încet drapel coborât în bernă: abstinența e doar o voluntară eugenie luciditatea - iadul celor ameliorați genetic încerci să refaci drumul care te-a dus la căderea

feritină 501,4 după cinci săptămâni rupt de lume nu mai știi cum să mergi pe stradă totul te lovește în plex ca o minge supradimensionată căldura asfaltului mirosul de om claxoane scurte ca

într-o noapte mă sună Vic mă-ntreabă spune-mi sincer ți-e frică de moarte? îi răspund habar n-am uneori dacă-mi închipui că dincolo nu e nimic nu simt nimic și viața merge la pas fără să știe cine am

știu despre tine cam tot atâtea cât știe și Dumnezeu. ori străinul care te întreabă noaptea pe stradă când ieși de la muncă unde găsește o farmacie deschisă. uneori visez în cascadă. o legiune

se-ntâmplă o zi în care îți iei artrita și te plimbi în neștire prin orașul acesta transformat în container biohazard pe străzile pline cu măști năclăite de mucii cristoșilor giulgiuri

când își vor lua toți tălpășița din tine și te vor lăsa sângerând, risipită ca un pumn de sare amară pe o podea cu vagi urme de oameni eu o să te adun o să te strâng într-o batistă o să te

draga mea a venit timpul să recunoaștem că nu ne mai recunoaștem în ce trăim avem o problemă cu viii și viața parcă ne-am privi trupurile de undeva de sus și ne dăm cu capul de toate

cei ce spun că e mai importantă călătoria decît destinația habar n-au despre ce vorbesc e ca și cum ai spune că ecoul e sunet distinct nu unda reflectată de sunet ori că umbra ta e un corp

într-o dimineață de luni sala de așteptare de la porțile cerului s-a umplut de căutători prin gunoaie și căutători de chiștoace după o noapte întreagă în care n-a pus geană pe geană pentru că a

bargelaan 190 prima dimineață în Haga m-a prins în fața hostelului încleștat de geamantan ca o caroserie contorsionată în lumina călâie un afro-american cu părul rasta fugea de pescărușii pe care

vulturul de sânge uneori îmi vine să cred că Dumnezeu a creat oamenii la beție pentru că nu înțeleg de ce niciunul nu nimerește intrarea în mine toți doar se agață de carnea mea de parcă s-ar