emilian valeriu pal

Leonard Ancuța începe încă de la început în forță acest poem definitoriu pentru literatura română ca șezlongul pentru plaja Mamaia. Soundul psihedelic al unghiilor care cresc induce o stare de introspecție și călătorie lăuntrică atât de firească, încât te reîntorci înapoi în timp și stai cu George Harrison la un LSD mic într-un castel din India, apoi îi apari în vis lui Hendrix și îi dictezi Purple haze.
În strofele doi și trei autorul ne pregătește ca să dăm mână cu mână și să întindem hora română ca diversiune pentru strofa a cincea unde autorul retrăiește o viață anterioară, anume cea a lui Dexter, care omoară universul cu scopolamină și zyrcloniu, și experimentează pe propria piele fragilitatea lumii, întrucât se dă cu parfum scump și nu e nimenea în jur să recunoască.
În cele din urmă, autorul sapă o groapă în care se pune la criogenat, fiincă e cringe să fii singurul geniu într-un univers pustiu.
Comentariul lui Claudiu ar trebui trecut la offtopic și acest amator Tosa retrogradat, pentru că comite atac la persoană când spune că e contemporan cu Ancuța. Ancuța nu e contemporan cu nimenea, nici măcar cu el însuși, n-ar suporta ca el să fie mai bun decât sine.

In viața mea nu am avut curaj să mă cred scriitor darămite poet. Și n-o voi face vreodată pentru că pur și simplu nu sunt Dar ca cititor mor de draci când văd cate un infatuat care crede că ești cu atât mai poet cu cât ai mai multe cărți publicate. E ca și cum ai ieși pe centură cu țâțele la vedere in speranța că vei agăța pe cineva.
Și ca idee, ca limbaj și registru poetic, din punctul meu de vedere Gabriel Tudorie e cu ani lumină peste nivelul tău, pentru că tu ai doar trei patru teme pe care le repeți exasperant, fără absolut nicio perspectivă de evoluție.

Din punctul meu de vedere, seria asta pe care ai inceput-o mi se pare extrem de reconfortantă și de proaspătă. Eu le citesc ca pe un fel de protest la adresa curentelor actuale de care mie mi s-a acrit, ca să fiu sincer: texte englezite până la exasperare, construcții tip Snapchat trase la indigo in numele modei queer, mad, postuman, postdepresie, feminism exacerbat până la un misandrism inutil, lipsă de forță și identitate poetică dusă până la anularea genului pentru a te pune bine cu libertatea de a-ți alege sexul și Dumnezeul, dar toate băgate pe gât și în ochi de parcă nu a existat și nu va mai exista literatură în afară de ele.
Dar iute că se poate și altfel. Iar cel mai potrivit slogan pentru demersul tău mi se pare ăsta (parafrazez): o poezie proastă e o tragedie, un milion de poezii proaste e curent literar.

Nu este vorba de tine. Formularea ta - canalizarea energiei - m-a determinat să raspund aici unor persoane care nu au habar despre ce vorbesc sub alte texte.

Văd că sunt destui care încearcă să-i ia apărarea lui Leonard Ancuța. Se fac că nu înțeleg, deși lucrurile sunt evidente.
Încetați să mai dați sfaturi in opinia voastră constructive și împăciuitoare. Leonard Ancuța a avut, cred, șanse pe site-ul ăsta cât toți cei care au mai fost suspendați la un loc. El și numai el prin prin aroganță și atrofierea simțului realității face ca sub textele lui să nu mai fie vorba despre poezie. Și când își asumă, lipsit de simțul ridicolului, niște merite pe care nu le are, trebuie să-și asume și consecințele
Dacă vouă vă place să vă scuipe in cap și să vă șteargă cu cotul e strict problema voastră. Aveți pagina de Facebook unde puteți face chiar un cult al lui Leonard.
Dar aici nu mai dați sfaturi despre canalizarea energiei sau despre cat sunt poetii de vanitosi.
Nu. Să vă fie clar. E vorba de un pur gest creștinesc. Când cineva deraiază in felul ăsta, trebuie să-l aduci cu picioarele pe pământ. Altfel se pierde definitiv în propria vanitate. Și doamne doamne o să ne tragă la răspundere că nu am ajutat un om care are nevoie sa i se arate calea cea dreaptă.

Ai câștigat un concurs, unul din multele care se organizau in trecut. Nu ai fost cel mai bun poet al site-ului, era marele premiu al unei ediții de concurs, așa era titulatura concursului. Atât. Nu mai distorsiona realitatea. Crede-mă, că am fost in juriu. De aici și până la infatuarea cu care te afișezi pe aici e cale lungă.

Mai mult decât orice steluță, pe mine mă bucură faptul că a văzut cineva esența.
Mulțumesc de lectură.

Fiecare citește cum vrea. Fie pe bucăți, fie ca întreg, așa cum e o voce din anastasimatar. Iar dogmatica e cea mai profundă dintre ele. În întregul ei.

Voi iniția o petiție online pentru acordarea unui nivel corespunzător meritelor lui Leonard Ancuța. Numai că regulamentul nu specifică numărul exact de semnături și nici nivelul care i se cuvine celui mai bun poet de pe aici. Poate trebuie adăugat un meganivel la noua variantă a siteului.

Din punctul meu de vedere, antepenultima strofă sau parte sau fragment, îmi pare puțin exagerată și puțin în disonanță cu întregul.
In rest, pentru mine un text consistent, viu cât să alunge moartea și eclezial cât să-și dorească sfinții să fie oameni.

Mulțumesc pentru semnul generos.

Dacă tot faceți modificări, eu as zice să renunțați și la vechiul regulament, pe care l-au aplicat foștii editori. Văd că permiteți postări de pe conturi ciudate, fără nici măcar pseudonime. Sper să nu se ajungă iar la situația aia "casa mea regulile mele", care a făcut pe mulți să plece.

Nu știu dacă e defect profesional, dar personal mă prinde(mă repet) o astfel de lirică. Din punctul meu de vedere, aici văd o scurtă și sinoptică teologie a fragilității, in care fragilitatea cotidiană și fragilitatea dogmatică se dezvoltă una pe alta, fără a pretinde întâietate.

matrioșcă_care...

Cu riscul de a părea lipsit de obiectivitate din cauza dedicației, cred că de data asta ți-a ieșit un dozaj perfect al stării și o tăietură a versului remarcabilă. Am sta in dubii dacă e corect sau nu să las semn, pentru că nu știam dacă mă pot detașa de text suficient cât să văd poezia din el și nu omul. Am ajuns la concluzia că nu mă pot detașa și nici nu vreau asta, pentru că, in fond, din punctul meu de vedere, de asta scriem: să rezoneze cineva cu noi, să simtă că ceea ce scrii e ce trăiești.

Din punctul meu de vedere, cred că e cel mai bun text de până acum din seria postată. Simplu, dar fără simplism, fără căutări și îndoieli inutile, un abandon onest purificat de imagini care nu își găsesc locul.

Un joc poetic care pe mine mă prinde, deși o astfel de lirică, în actualele canoane ar putea trece bătrânească și tot mai rar gustată. Dar cum nu sunt interesat de canoane, ca cititor nu pot să nu remarc un cotidian suprasaturat în care rezistența ia forma unei metaforizări aproape excesive, având în vedere alternativa unei socializări debilitante.

Mulțumesc. De lectură și semn.

Se pare că e una din zilele acelea, destul de rare, in care fie reușesc să transmit ce vreau, fie cel puțin un cititor rezonează cu ce am scris.
Mulțumesc pentru asta. Și pentru apreciere

Din punctul meu de vedere un text natural, fără convulsii inutile, delicat cât îi trebuie să nu alunece în dulceag, și un final firesc ca o respirație.