Emil Iliescu

Dragul meu Teodor, poezia și proza pot deveni uneori liantul care întărește truda celui ce se apleacă peste lume, cântărindu-i durerile, amestecându-i culorile, armonizându-i sunetele uneori divine. Pacea din suflete și bucuria împlinirii întru fericire, indiferent pe ce drumuri ajungem la ea, sunt corabia speranței noastre că ne îndreptăm spre țărmul mult visat. Prietenia cuvintelor tale și sinceritatea trăirilor alături de textele mele mă fac să nu mă mai simt singur în această lume care este scrisul.

Doruleț, așteptam trecerea ta, ca fiind una care să-mi dea sentimentul că am ajuns până lângă cititorii mei, cei cu inima deschisă în palme, deosebiți de receptivi la tot ce înseamnă scriitură, dar și critici, atunci când este cazul. Am vrut să-mi însușesc sfaturile tale și pe ale d-lui Dume, referitoare la lungimea textelor mele, atunci când cu prietenie v-ați aplecat asupra \"Rusaliilor\". Am încercat să scriu cât mai dens - vezi \"Seară de decembrie\" - pentru a nu mai plictisi, și mi s-a spus, pe bună dreptate, că textul trăiește doar prin gesturile personajelor, cuvintele fiind puține și sărace, pentru a împlini un destin la limită ca al profesorului Damian, eroul din proză. Așa că m-am hotărât să revin la textele lungi și cred că nu mă voi mai schimba. Un mânz și câțiva prieteni îți pot face viața atât de frumoasă, încât să crezi, atunci când te așezi la sfat cu cuvintele pentru a le dărui ceva din sufletul tău, că cineva se va apropia de taina strălucirii lor.

Dragul meu Andrei, fiindcă amândoi călătorim pe valurile aceleiași gândiri despre trecut, despre puterea lui evocatoare și tăria lui mitică, suntem și în aprecieri atât de asemănători. Îți mulțumesc pentru cuvintele calde, pe care le simt venind din inimă!
Cu stimă, Emil

Simplitatea unor gesturi pe care copiii de la oraș, odată sosiți la țară, le consideră sacre( câteva cireși rupte dintr-un pom, care nu le aparține, dar îi îmbie la aventură și risc sau încercarea de a prinde din gârla șireată o fâță ce va deveni de pomină la vremea povestitului în fața prietenilor) toate acestea ne dau sensul copilăriei din care am plecat pe vârfuri, dar în care, dacă ar fi posibil, ne-am întoarce fără tăgadă, părăsind lucrurile mari ale lumii. Un text mlădios, ca și copilăria ruptă din Rai, sub un penel care a convins prin maturitate și acolo, în Agora literară, unde fiecare dintre truditorii de cuvânt speră să aprindă măcar o dată o stea de suflet pentru cei din jur...

Interesantă vocea interioară a personajului principal, pe retina căruia amintirile se întretaie cu fraze semnificativ comice, plutind peste \"deranjul\" fizic și psihic al celor prezenți, sub aburul conotațiilor bahice! În tot acest amalgam de rememorări ale escapadelor trecutului, cu creionarea incisivă a prezentului (\"Ce-a mai chelit și ăsta! (Fără patimă). Moacă de casier la cimitir, sau cam așa ceva\"), plutește o clipă puritatea unei clipe demult apuse (\"femeia necazului meu, ca o iederă îmi învăluia sufletul căptușit cu brumă\").
Un text dinamic, alternant prin sarcasm și candoare, o scriitură matură și densă!

Oricât de departe s-ar sălășlui sufletul de român, rămân nestinse în el obiceiurile și zilele sfinte din calendar, atunci când bucuriile mici devin mari. Povestirea d-voastră, ca toate celelalte, se constituie într-o frescă vie a satului românesc cu toate dorurile lui, atâtea câte încap în literele smălțuite în dor ale epistolelor ce străbat oceanele lumii pentru a poposi sub ochii cerniți de așteptare a celor pe care i-am lăsat acasă.

Vânzătorul de mere nu vinde oricui se oprește la taraba lui cerească! Cu dreapta dăruiește oamenilor, stânga este pentru îngerii nevăzuți, dar totuși cu dreapta dărnicia lui este nemăsurată! Cum altfel, dacă ne gândim că doar câteva mere ți-au putut dărui ubicuitatea, prin intermediul căreia să fii în sufletul atâtor evenimente și a atâtor oameni deodată, de la cotidianul conflict conjugal până la inocența stelelor ce cântă nașterea pruncilor. Ca întotdeauna, când ne trezim, dorim preț de o clipă să fim un alter-ego al îngerului nostru păzitor, înainte de a ne arunca din nou în vâltoarea vieții, care ne fură uneori visele și aripile...

Un text sensibil, cu multe imagini topite în lirism pur ( \"port cărabuși roșii ca un câmp cu maci sălbatici, balerini căptușiți cu nisip de aur moale\"), care vrea să ne aducă aminte că viața noastră este de fapt un șir de \"intervale\" existențiale, în căutarea clipei unice de fericire...Și, ce poate dărui omului detașarea de tot și de toate, decât marea, îndepărtarea de țărm și de grijile lui, contopirea cu \"elanul depărtării\"!

Andrei, cu sensibilitatea pe care o degajă textele tale, mi-ai trimis un gând bun și încurajator...Singurătatea și boala sunt cele două stări prin care omul pășește spre trecut și spre amintirile clipelor lui inefabile...
Îți mulțumesc pentru aprecieri!

Ramona, am fost acuzat de multe ori pe site că vreau să spun multe lucruri în cuvinte foarte multe...Acum am încercat să fiu pe placul cititorului de pe net și să sintetizez la maxim epica, pentru a nu plictisi, cum se pare că s-a întâmplat până acum. Nu știu de ce, dar mă așteptam să fiu taxat pentru faptul că de data asta cuvintele mele nu mai susțin trăirile personajelor! Îți mulțumesc pentru observația ta pertinentă, ceea ce mă va face ca pe viitor să rămân tot eu, cel care are nevoie de multe cuvinte, pentru a spune și mai multe lucruri...

Impresionantă povestea personajului tău, poveste repetată ad indefinitum într-o lume a sufletelor reci. Umbrele rămân singurele care însoțesc neputincioase și mute zbaterea părinților noștri, privirea lor plină de speranță, atunci când scârțâie poarta bătrână a curții năpădită de amintiri frumoase, mai apoi lacrima ce se prelinge pe toboganul sufletului atunci \"când pe poarta mică intră doar vântul sau, rareori, mult prea rar, unul dintre copiii plecați la oraș.\"
Părinții sunt modele de cumințenie ale pământului, fâșii de singurătate neostoită decât de un gând fugar, neputințele unui trup ce se mai ține doar prin iubirea, pe care ei ne-o poartă, nealterată de vreme, în ciuda absenței noastre din ce în ce mai greu de suportat pentru un suflet părăsit...
Părinții sunt icoane ale eternității, în care ne vom regăsi și noi, peste ani...însoțiți, poate, doar de singurătatea umbrei noastre...

Un text coborât din basmele copilăriei, cu câteva imagini surprinzător de sensibile, sub miresmele unui timp la care cu toții tânjim la ceas de amintire, atunci când vrem să mai simțim o dată gustul iubirii cea încărcată de \"mult dulce\" și cutreierându-ne sufletul prin merii înfloriți!

Un text care poate deveni interesant în momentul în care micul poștaș va găsi locația căutată! Așteptăm fragmentul următor, cu gândul că va fi tot la fel de cursiv și îngrijit(cu excepția unei singure greșeli - realiatte). Dar numai cine nu muncește, nu greșește!

Întotdeauna plecăm singuri spre imensul albastru, fiecare dintre noi...indiferent dacă la căpătâi stau rudele sau numai îngerul păzitor, ca în cazul eroului tău...Artiștii...artiștii însă nu mor niciodată singuri! Probabil că atunci, în momentul în care scama de suflet se prelinge spre vămile văzduhului, îl însoțesc toate acele clipe când prin arta lui a gustat nemurirea...
Un text echilibrat, patetic, și atât de uman...

Carmen, felicitări pentru acuratețea traducerii dintr-o limbă atât de complexă, pentru găsirea acelor termeni care să susțină zbaterea lăuntrică a pantofarului, atât de fericit până să cunoască ce este aceea bogăția!
Cunosc limba ebraică și știu cât de greu îi este unui traducător să redea un text cu acribie, dar în același timp să găsească și imaginile poetice perfecte, care să-i susțină demersul literar.

Dimineața cuvântul este abia șoptit, la amiaza gândului, el încearcă să urce spre înălțimi, iar seara, tors pe caierul sufletului, se întoarce spre Dumnezeu, atingându-l tainic...
Întotdeauna, când îl contemplăm pe Dumnezeu, ni se pare atât de aproape de inimă, dar trupul nostru plin de păcate îndepărtează imaginea lui și o așează într-o icoană...
Prin sângele nostru vor trece anotimpurile ca norii lungi pe șesuri, iar ceea ce va rămâne viabil va fi doar acel cuvânt născut dimineața, dospit la amiază și trimis spre seară către Dumnezeu...ca un gest...
Cu admirație pentru profunzimea gândurilor trecute prin armonia sufletului d-voastră!

Doruleț, atâta timp cât sufletele noastre vor călători spre aceiași stea - cuvântul - n-am să mă pot supăra pe tine niciodată...mai ales când ai dreptate!
Cu drag, Emil!

Mulțumesc, d-le Dume, pentru răbdarea de a-mi parcurge textele și pentru sinceritatea sfaturilor pe care mi le oferiți și sper să-mi folosească la viitoarea proză, care va fi publicată pe fragmente mai mici...
Să vedem dacă aceasta este soluția pentru a nu plictisi, dar nici pentru ca cititorul să nu-și piardă interesul pentru ceea ce va urma...
Cu stimă și apreciere!

Doruleț, am ajuns la concluzia - modernă, se pare, dar adevărată - că vechiul dicton s-a schimbat și acum sună așa: \"cine nu are tineri, să-i cumpere!\".
Ai dreptate, am să încerc să mă autocenzurez pentru a-mi respecta cititorul. În facultate - o, tempora, o, mores! - eram recunoscut ca cel care avea nevoie de o frază kilometrică pentru a-și exprima o idee, deci vei înțelege de ce îmi augmentez în acest mod textele!
Îți mulțumesc că ți-ai făcut timp să treci cu sensibilitatea ta printre rândurile mele! Știu că aștepți cu nerăbdare vacanța, când vei putea să ne bucuri mai des cu gândurile tale. Ai grije, Doruleț, în nopțile de vară se deschid cerurile și numai atunci vei putea să-ți descoperi sufletul, pur și aplecat spre meditație!

Cum să nu-i privești cu respect pe acești oameni ai muntelui, cei care fără să se împiedice în prejudecățile noastre cotidiene, săvârșesc zilnic, ca un ritual, o călătorie anevoioasă și în condiții minime de confort?
Cum să nu fii impresionat de puținul pe care bătrânii acelor locuri și-l permit, atunci când cumpără strictul necesar, și acela lipsă acolo, în creierul munților? Și cum să nu te întrebi, unde a pălit strălucirea tainică, vie, ancestrală, din privirile moților noștri striviți de un modernism ucigător?