Intervale

Oglinda cerului e zidită cu un cearceaf alb... În jur, doar ca o părere, aud murmure într-o limbă necunoscută... Se opresc. Privesc roată. Manechine în halate albe se sfătuiesc... totul mi-e străin... despre mine nu știu nimic. Cu un efort plin de speranță, mă uit în stânga. Dincolo de ușa cu geam lung și îngust, un om îmi face cu mâna. Nu-i pot identifică fața, doar lacrima. Întind mâna spre el.......... îmi trage brățara verde ca un inel pe care, în interior, sunt sculptate de un aurar mai multe date și câteva intervale. Doar de una mi-amintesc: 29 februarie. Închid ochii, dar nu reușesc decât... Sunt pe o margine de drum. Fac semn cu mâna unei perle, singură într-o scoică albastră... Trece de mai multe ori, la intervale de seară. Într-o dimineață, se oprește. Îi zic să mă ia și pe mine de pe trotuarul condiției în care mă aflu, să mă ducă la mare, să-mi dea drumul pe reflux, să prind elanul depărtării de mal, țărmul să-mi devină amintirea unui punct... Nu pot să te iau, ești încălțată, îmi zice perla. Mă uit să văd: port cărabuși roșii ca un câmp cu maci sălbatici, balerini căptușiți cu nisip de aur moale... dintr-un compromis plin de dragoste, încerc să-i scutur pe marginea drumului. Perla mă privește ucigător și pleacă în trombă cu scoica ei albastră............. ....... chiar nu vezi că noi nu putem să-l desenăm pe doi?! Ce zici dacă am încerca un punct!?... și pornim de la începutul unui nou trecut.