Emil Iliescu

Ce lumină poate coborâ din ștergarul tainic, locul primei atingeri a lumii de după nașterea chinută de atâta singurătate! Poezia aceasta trage după ea o căruță de stele în care dorm, fiecare la loc tăinuit și sfânt, părinții, care au adormit sub talpa casei bătrâne. Imaginile sunt atât de vii - ( \"burta ei țuguiată ca o pâine scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul înainte de război...\"), amintirea este atât de dureroasă -
\"de va veni târziu cu puțin întuneric
îmi va pune mâna în poală
și-mi va îngriji somnul
până dimineață
când liniștea
spartă
de întâiul cântat al cocoșului
îi va reconstitui chipul
o lumină va țâșni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră
și va pleca cu Dumnezeu\",
sufletul este atât de singur și rece, încât și de dincolo, mama încearcă să ne ocrotească sub pulpana cerului adumbrit peste pământ!
Imaginea ta, ca o lacrimă sub ochiul veșnic întredeschis al existenței, între scâncetul ce a umplut atunci acel ștergar de viață nouă și neputința regăsirii celor dragi, adăpostiți de Marea Trecere...

Aveți dreptate, am căutat să respect rigorile site-ului - text scurt, să nu plictisească - deși cred cu tărie că ceea ce încercăm noi să facem pe site( să scriem ceva care să placă celor care ne vizitează), nu poate fi supus canoanelor IT-ului.
Ca întotdeauna, reușiți să surprindeți esențialul gândurilor mele...

D-nei Tincuța, cu mulțumiri, pentru că a resimțit, ca și mine, farmecul nopților pentru copilul care am fost, miracolul satului, din care răzbate și azi spre noi \"ananasul\" vorbelor de tuh și \"tămâioasa\" năzdrăvăniilor fără pereche.
Cu prietenie, Emil

Mă bucur, Doruleț, că zicerea mea de la strană îți plăcu! Nu este bucurie mai mare pentru cine se așterne pe scris decât să descopere că iubiții lui cititori se regăsesc măcar pentru o clipă în freamătul gândurilor sale!

Mă bucur, Doruleț, că zicerea mea de la strană îți plăcu! Nu este bucurie mai mare pentru cine se așterne pe scris decât să descopere că iubiții lui cititori se regăsesc măcar pentru o clipă în freamătul gândurilor sale!

Poezia din sufletele eroinelor d-voastră, contopită cu plasticele imagini(\"A nins aseară cu niște fulgi pufoși cât penele de la moțata noastră\"), coborâte dintr-o copilărie mirifică și sfântă, dau textului un parfum tainic, sub care amintirea freamătă ca inima timpului străvechi, în care la șapte ani întrebările nu capătă cu toatele răspuns, lăsând loc fanteziei și inocenței. Ca întotdeauna, scrieți cu sufletul pentru suflete!
Cu prietenie, Emil!

Dragă Teodor, atunci când cineva își rupe din prețiosul timp pentru a-ți citi gândurile, nu poți fi decât fericit! Întotdeauna te simt alături de ceea ce scriu și pentru acest lucru îți mulțumesc din suflet!

Dragă Gabriela, întâi de toate bun venit printre rândurile mele! Nu pot decât să fiu fericit că eroii mei și-au găsit loc în sufletul tău. Așa este, amândoi stau sub semnul hâtrilor noștri țărani, care de când lumea au încercat să judece timpul prin vorbele lor de duh. Continuarea va fi - din păcate, ăsta sunt eu! - tristă, dar ne va arăta că doi prieteni pot fi legați prin fire nevăzute chiar și după ce unul trece în lumina de dincolo!

Încerc și eu, Doruleț, să mă adaptez rigorilor site-ului, și, dacă ceea ce am scris acum, ți-a plăcut, înseamnă că sunt pe drumul cel bun. Mulțumesc pentru aprecieri!
Cu prietenie, Emil

Mă bucur, Doruleț, că rândurile mele ți-au adus puțină fericire. Vezi, tu, deși ne cunoaștem doar prin comentariile noastre de pe site, iată că am avut o premoniție în legătură cu bunicul tău și cu războiul, cu stupina preluată de tatăl tău...Nu sunt acestea semnele unei afinități elective, care ne leagă pe amândoi? Să fii fericit între cărțile tale, să ne mai bucuri cu poeme pe retina sufletului și să ai o vacanță ca de vis!
Cu drag, Emil

O viață întreagă țesem pânza perenă, încercând să ne prindem cu tentaculele inimii de peretele abrupt al clipei...Păianjenul din noi, lacom să cuprindă în plasa lui nemărginirea sfârșește \"spânzurat pe o margine de timp\"...Dacă ne-am ghici în palmă am vedea că izvorul vieții noastre nu își are obârșiile în pământ, ci în cer, acolo unde aroma trupului nostru se pierde printre astre...Iubirea, doar ea este veșnică, și numai ea se poate lua la întrecere cu timpul depozitat ca un vechi sediment în venele bătrâne, atunci când slăbiții genunchi sărută huma pentru ultima dată...Splendit, finalul: \"înăuntrul clipei o urmă\"...asta este tot ceea ce va rămâne din trecerea noastră!
Cu prietenie, pentru metafizica sufletească a versurilor d-voastră!

Vă mulțumesc pentru aprecierile d-voastră și voi încerca să vă urmez sfatul! Întotdeauna, cei care sunt alături de tine, te pot ajuta să mergi mai departe!

Doruleț, mi s-a mai spus de către cei apropiați că nu mă cred în stare să scriu ceva mai optimist și că sunt un om al tristeții. Așa este, personajele mele, dacă le pot numi așa, vin din viața asta, care ne înconjoară și ne macină, ca în valțurile unei mori uriașe. Rar scăpăm din ea ca făina curată și dalbă, de cele mai multe ori suntem striviți de oameni și de timp. Nu cred că aș putea scrie vreodată ceva mai vesel, sau, dacă aș face-o, nu m-ar reprezenta! Mulțumiri pentru sfaturile de fond și formă, mă ajută, mai ales că știu că vin de la un prieten. Partea a doua, da, astăzi!

Eli, Eli, Lama Sabahtani? Cât de tragic cutreieră și azi prin univers sfâșietorul strigăt al Îndureratului, ajuns la noi prin pulberea siderală, prin bocetul pleiadelor, prin răsuflarea fierbinte a soarelui contopit cu luna, într-un singur astru de lumină! Sensibil textul tău, cu imagini de o concretețe zguduitoare ale unor dezastre cosmice în care Însinguratul - Om caută lumina primară din ochii dumnezeirii, pentru a se boteza iar în ea, pentru a-i simți Duhul de viață dădător, plutitor peste ape, din care să se împărtășească hieratic...Iisus ne-a iertat pe toți din chiar clipa în care ne-a dăruit pe munte Rugăciunea Domnească...

Cu întârziere îți răspund, Doruleț, căci, din păcate, viața noastră este făcută și din clipe fericite, și mai puțin fericite. Am să țin cont de sfatul tău și pe viitor voi \"parcela\" ogorul scrierilor mele. Mulțumiri pentru consecvența cu care îți petreci o parte din timpul tău prețios de adolescent( știu că pentru tine acum orice secundă contează, și așa este bine să fie!), cu textele mele!
Cu prietenie, Emil

Cu întârziere îți răspund, Doruleț, căci, din păcate, viața noastră este făcută și din clipe fericite, și mai puțin fericite. Am să țin cont de sfatul tău și pe viitor voi \"parcela\" ogorul scrierilor mele. Mulțumiri pentru consecvența cu care îți petreci o parte din timpul tău prețios de adolescent( știu că pentru tine acum orice secundă contează, și așa este bine să fie!), cu textele mele!
Cu prietenie, Emil

Cu întârziere îți răspund, Doruleț, căci, din păcate, viața noastră este făcută și din clipe fericite, și mai puțin fericite. Am să țin cont de sfatul tău și pe viitor voi \"parcela\" ogorul scrierilor mele. Mulțumiri pentru consecvența cu care îți petreci o parte din timpul tău prețios de adolescent( știu că pentru tine acum orice secundă contează, și așa este bine să fie!), cu textele mele!
Cu prietenie, Emil

Romanul pare, în acribia aprecierilor critice, un tărâm deosebit de tentant în a-l descifra, fiindcă noi, oamenii, purtăm de la naștere în suflet tentația zborului liber. Rafinamentul lingvistic și regalul verbal, care ni se promit, fac cu atât mai interesantă această apariție. Mulțumiri pentru semnalul editorial!

D-nei Tincuța, cu mulțumiri pentru popasul făcut pe un text, despre care nu aveam prea multe speranțe să cucerească inimi, aici, pe site...

Câtă sfiiciune în trecerea versurilor tale pe lângă icoana străveche a celui ce ți-a petrecut copilăria! Și eu simțeam la fel, când mă așezam lângă vorba domoală a bunicului, călător obosit de drumurile vieții, și așteptam să beau din ciutura cuvintelor lui blânde, simple, transfigurate în pilde...E adevărat, Teodor, buzele bunilor noștri erau zgâriate de timp, care parcă nu mai avea răbdare cu ei...Singurul care îi aștepta cu dărnicia milei sale nemăsurate, era însuși Domnul, căruia îi plăcea atât de mult psalmul laudei șoptit de vocea sângelui ce nu se lăsa dus încă spre drumul de dincolo...Întotdeauna bunii noștri au cerșit încă o fărâmă de ceas pentru a mai lumina cu trecerea lor pământul, dar ei nu știau că lumina pe care o dăruiseră lumii, adică noi, urmașii lor, străluceam înaintea Domnului ca o metanie de zi și de seară...