Elia David

Captivanta povestea. Merita continuata. Are toate ingredientele unei basm sf de factura orientala.:)

Felicitari. Ce ai scris aici, in doar zece minute, este minunat. Ca multe alte lucruri pe care le scrii/creezi si pentru care primesti premii binemeritate. Tine-o tot asa!

Al doilea mi-a placut cel mai mult.
Mi s-a parut cel mai curat.:)

Pentru tine, de la cineva care a imprumutat, fara sa stie, numele Sfantului Ilie.:)


Ultima poveste


Numai cine a citit-o pe îndelete, cu dragoste și cu stăruință știe cât de frumoasă este această poveste numită… credință. Cine a răsfoit-o filă cu filă, oprindu-se la înțelesul fiecărui cuvânt: singurătate, lacrimă, îngenunchiere, nădejde, bucurie, ori milă…


Mi s-a întâmplat și mie să aud o astfel de poveste plină de poezie… Dar și dacă aș fi citit-o-ntr-o carte, tot mi-ar fi plăcut să o zic mai departe…


Se spune că a existat, undeva, într-o căsuță din creierul munților, un băiat. Singuratic și potolit. Dacă a lăsat lumea, cu toate bucuriile și durerile ei, retrăgându-se în locul acesta ferit, a fost doar ca să ducă aici o viață simplă, în taină și să nu se mai uite nimeni la chipul lui frumos, sau la haină. Și nici chiar la sufletul său râvnitor, deși, a li-l vedea, nu le era dat de Dumnezeu tuturor.


Ducea aici o viață cam grea… Imposibil de înțeles de către oamenii comozi pentru ce atâta se nevoia. La rândul lor, oamenii bogați și lacomi nu pricepeau defel cum putu un băiat care avusese bănet, nu glumă, să renunțe la el.
Pentru oamenii sentimentali era și mai dificil, ei se gândeau cu lacrimi în ochi că ar fi putut să se căsătorească, să aibă și un copil. Cât despre cei cu știință, deci și cu multe prejudecăți, considerau că s-a retras în munți doar ca să fugă de unele responsabilități.


Pe toate acestea băiatul le cunoștea, dar nu le lua în seamă. Și nu din nepăsare, ci din grijă, din dragoste și din teamă. Nu ar fi vrut să gândească nimic greșit... despre nici măcar unul dintre cei despre care v-am povestit.


Aceasta era menirea lui, așa cum fiecare în viață are o menire, să se retragă din lumea care îți promite, dar nu are puterea să-ți dea fericire. Să se ostenească în inima lui, să alunge de acolo păcatul și somnul, ca să poată fi cu adevărat vrednic într-o zi de întâlnirea cu semenii și cu Domnul.

Se simte greutatea clipei traite, a prezentului devenit fir de par alb... Scrasnetul ghetarilor. Si chiar povestea padurior taiate pentru a asterne pe ele un scurt, foarte scurt poem cu o fata... Mi-au placut atmosfera de apasare sufleteasca, de confesiune absolut necesara, dar si faptul ca la capatul versurilor exista un bun prieten.

Este foarte frumoasa si credibila povestea ta. O incantare.
Si mie imi este mila de purici ca mor in farfuria ta cu varza.:)
Ma duc sa citesc celelalte file din jurnalul acestei fetite destepte.
Cred ca astfel de texte pot avea trecere la copii si ii pot invata o gramada de lucruri.
Succes in continuare.

E, desigur, o onoare
Sa-ti spun bravo, la mai mare
Si sa-ntreb ce onorariu
Ai fixat de comentariu? :)

In apararea mea, nu pot spune decat atat:

Medic, pana la etatea
Ce mi-a dat-o Dumnezeu,
Nu m-am plans de sanatatea
Vreunui pacient al meu.


In plus:

Despre-aceasta-antologie,
Care e deja pe drum,
Dumneata doresti a scrie,
Tot cu noi, un alt volum?

Nu știm care e motivul
Pentru care emotivul
Domn Costel s-a pus să scrie,
Singur, o antologie.


Sper ca ati urmat sfatul domnului Diviza.:)

Spre-a ajunge editor,
Pe-un site de talente plin,
Colonele,-aveți umor;
Dar nu destul de puțin.

\"Diviniza poveștile de mică
și-n noaptea nunții, emoționată,
i s-a părut, miresei, că nu strică
să-nceapă tot de la „A fost odată…”\"
(Costel Stancu)



Cu povești, l-a dus de nas,
Nopți la rând, fermecătoarea,
Însă-acum iat-o-n impas:
El vrea și...continuarea.

\"Cînd o dai după prostime
ca discursul tău să placă,
sigur ești la înălțime,
însă pe aceeași cracă.\"
(Costel Stancu)



Demagogului, desigur,
O umilă constatare:
Cu prostimea nu știi sigur
Cât ai craca sub picioare.

Ce pericol este scara
Socială-o știe țara
Cu-acest groaznic handicap:
Sus ajung căzuții-n cap.

Perseverență

Ce pericol este scara
Socială-o știe țara
Cu-acest groaznic handicap:
Sus...tot cei căzuți în cap.

La exemplul ce îl dai,
Eu ce-aș mai putea să spun:
Prost sa fii, noroc să ai
De un sfetnic așa bun.

\"La femeie, pas cu pas,
neuronii-s incomozi.
Asta fiindcă a rămas
prelungirea unei cozi.\"
(Costel Stancu)



Studiind, savanți dotați,
Creierul unei femei,
Azi renunță ușurați:
E-un mister. Și e al ei.

Recunosc și mă supun,
Doar e vorbă din popor:
Noaptea e un sfetnic bun;
Da\' tare-i obositor!

Eu aștept cu interes
Cărticica de succes,
Ce se-axează, magistral,
Pe umorul...virtual.


Nu cumva să nu trimiteți câteva epigrame pentru antologie. După zeci de ani de trudă, s-ar putea să ratați consacrarea. De altfel, un epigramist nu stă să se gândească prea mult. Doar dacă nu cumva este întrecut de poet.

Mi-a placut foarte mult gandul tau poetic.
Banuiesc de ce ai ales aceasta forma, insa eu una nu ma prea impac cu ea.
Dar nu conteaza, ideea este chiar frumoasa.

\"Zise-un domn cu ochi de cimbru
către dama de aici:
- Înțeleg că n-aveți timbru
dar ce spuneți de-un lipici?\"
(Costel Stancu)



Pe domnul cu ochi de cimbru,
Ea-l serveste mult mai rar,
Preferând pe cel cu timbru’
Și cu ochii de...mărar.


Nu cumva era zimbru? :)