Cerbi osteniți, cu nordul jumătate,
Duminicile-n care dorm răzbit,
Un ultim foc și plânset tăinuit,
De creanga cerului, albastră, agățate.
Ard clipele în liniști ca de ceară,
Ascunse-n ochiul
Nu plânge, Părinte! Pe Cruce nu-s lacrimi,
Lumina e fluviu de alb și de verde;
Bat clopote ‘nalte, amurgul se pierde
În troițe-nchinate celestelor patimi.
Nu plânge, Părinte! Flămândele
Trezit din somn, Arcașul mă-mbie spre văpaia
Îngenuncheată-n umbră. Clipește ca o fiară
Și-n trupul fără vlagă, sortit pe veci să doară,
Azvârle scurt săgeata, nemăsurând bătaia.
Trezit din
Văpăi îmi ard în trup, nebiruite,
Și se rotesc în cercuri de rubin.
Mi-e dor de mine, cea de-odinioară,
Și de bunici purtând cămăși de in.
Povești uitate mă colindă iară,
Din vremuri
Ieri, amicul meu Popescu,
Medic bun și respectat,
Mi-a zis că un Cutărescu
A venit la consultat.
„Doctore, sunt cam bolnav,
Am aflat o veste rea,
Sunt sfârșit, și ce-i mai grav,
Nu am desenat
niciodată
luna plină.
Nu aveam vreme.
Îl ascultam pe Iisus,
cum plângea,
îndurerat.
Taci, Doamne!
Și pe mine mă doare
locul acela, unde
se făcea că vorbele
erau
La gândul tău, mai pune zece,
Și glonțul ține-l pentru vremuri
Când vântul te pătrunde, rece,
En chair et os și o să tremuri,
Vânând balene-n Costa Rica,
Cu trei pirați mai breji ca tine.
De
Nu am timp
pentru ceea ce va spune
lumea.
Și pentru că nu-l cunosc
decât pe Astăzi,
Mâine mi se prelinge
printre degete.
O, Caron,
nu-ți pierde răbdarea!
Muza ta, în nopți cu stele,
Fără chingi, fără zăbrele,
Aleargă ca o nălucă,
Descântec și dor de ducă.
Nu ai somn, nu are pace,
Cântă, plânge, geme, tace.
Pui de lele despletită
Se întoarce-n
Când Vremea-și răstignește frenezia
Pe gânduri prevestind însingurare,
Albastră, câtă poate fi tăria,
Să mi te-ascundă, fără amânare?
Lumini se cern, incerte, zdrențuite,
În trupul semănând a
Într-o bună dimineață,
Gică, ginere de soi,
Plin de sine și de viață,
O porni în pas vioi
Către crâșma lui Firică,
(Mare om, dar fără carte),
Să bea numai una mică,
Doar de-atâta are
Risipind nenufari în pirogi arămii,
În iatac solitar se rotesc veșnicii.
E facerea lumii și e ziua întâi,
Mai e vreme, iubite, mai e vreme, rămâi!
Viscolit de cocoare, mi-e visul
nu azi
poate mâine
amarul voi vinde
nopțile albe
golgote și jar
arginți zornăind
pe tarabe de vorbe
meduzei străine tribut înzecit
strâmbe oglinzi
în adânc sechestrate
licăre scurt
Când în text, vai, ai găsit
un cuvânt mai rușinos,
ai strigat: „Afară! Jos!”
și iute l-ai și pitit.
Epilog
Editorul dezghețat,
Indignat, oripilat,
Ca să șteargă a uitat
Alte texte, mai
Colindă-mă, noapte! Podgorii de vise
Te-așteaptă să spulberi tăceri, în copite.
Sub umărul vremii, mai du-mă-n ispite.
Colindă-mă, noapte! În palme deschise
Aruncă descântec înfrânt în
Doamne
învață-mă să râd
când ochiu-mi plânge
nu mă ascunde-n
ierburile ‘nalte
unde-am să dorm
de curcubeu învinsă
nu mă făgădui uitării
porți deschise
mai lasă-mi
să mă-ntorc
în
Sunt soră tăcerii, talaz singuratic,
Sculptând din secunde amurguri profane,
‘nainte ca somnul pervers să mă-nhațe
Din umbre târzii și lumini diafane.
Sunt soră tăcerii, talaz
Nu regret nimic, e prea târziu,
Morții-i dau cu tifla, ticăloasă,
Sunt ce-am fost și-oi fi ce vreau să fiu,
Știu că mâine viața-i mai frumoasă.
Nu mă spovedesc, nu mă jelesc,
Până-n seară pun
Iubite, mi-e frig și hiene buimace
Îmi umblă prin trup, prevestind despărțiri.
Iar viforul caier întruna își toarce
Din clipe fecunde, din vechi amăgiri.
Sunt roabă tăcerii, cu vremea
Mai freamătă aiurea ghiocul greu de stele
Și cad în agonie miresme novembrine.
Știi tu a câta oară, cu vântul stins în vele,
Ascult tăcerea lumii mușcând adânc din mine?
Bacante iluzorii, cu
Nu mai aștept să-mi zici „la revedere“,
Mă duc la mama, cu bagaj cu tot.
Să stau cu tine, n-am nici o plăcere,
Și mofturi să-ți înghit, chiar nu mai pot.
Așa că de la mine ia-ți adio
Ca
Je m’en vais. E de bon ton
Să îți zic, vai, în franceză.
E de pamplezir, pardon,
De aceea-n paranteză
Îți urez să fii mereu
Bien portant, cu chef de treabă.
Je m’en vais de teleleu,
Qu’il
EM