Taci, Doamne!

În realitate cuvintele lovesc și dor cel mai tare.
Strofa a 2-a mi se pare frumoasă.

Vasile, e adevărat că lumina, irizarea, umbra, fiecare în parte și toate împreună trăiesc în cuvânt. El ne aduce pe margine de prăpastie, când toztul pare o veșnică împreunare cu iubirea și iertarea. Îți mulțumesc.

Darie, e de-a dreptul ciudat: azi, înainte de a citi comentariul tău, m-am gândit la tine. Voiam să intru, în seara aceasta, pe pagina ta. Mi s-a mai întâmplat asta. Subscrierea ta valorează mai mult decât un eseu. Mulțumiri.