Elena Marcu

Bianca, eu nu am comentariu în sensul lui firesc. Am citit până acuma toată seria de minimalis, dar „Scoicile” și „Carusel” îmi sunt cel mai aproape. Ca o bucurie a descoperirii. Nu știu să comentez din punct de vedere al formei poezia aceasta sau pe celelalte, dar mereu mă regăsesc în ele. Și în „Carusel”, mai mult ca în alte dăți, (poate și pentru că ieri m-a uimit coincidența de titlu din comentarii de la „Castelul” lui Eddie), cu atât mai aproape mă simt azi de poezia asta.

Joe, nu știu ce terapie zici că faci tu cu tine, dar eu m-am hotărât să renunț la xanax și să te citesc mai des. Mai cu seamă de când te-ai apucat de haiku.:))
Mă gândeam și eu într-o vreme să scriu un text despre viața văzută prin ochii lui Blacky (nu mi-e clar de ce aproape toți cockerii cer imperios un y în coada numelui), dar m-am recunoscut învinsă. Sper la o continuare, ca și la „Sporting Ferentari”!!!

Eeei, abia acum, la cele două poezii „minimalis”, am înțeles eu ce mă atrage invariabil la textele tale. (Într-o oarecare măsură, cred că ceea ce îmi lipsește mie în exprimare.) Romantismul. Regăsesc aproape mereu la tine natura, adesea marea, lirismul, contemplația și infinită sensibilitate și sinceritate, fără să cazi vreodată în desuet sau fără ca vreodată mesajul să fie superficial ori ostentativ.
Ideea scoicilor de azi... m-a lăsat fără cuvinte. Personal, am senzația că fotografiile la texte sunt uneori redundante, sau (tot uneori) uzitate în exces, însă acum nu-mi mai iau ochii de la poză. Te felicit de o mie de ori, mi-a plăcut la nebunie ideea de azi!
P.S. Joe, ochelaaaariiiii!!!! :))

Mă duc să deschid toate ferestrele, fie că dau sau nu înspre vecini, poate am noroc să vorbesc și eu cu niscaiva țânțari anemici și mofturoși, care se lăfăie comod picior peste picior, porumbei impertinenți, țapi care sughit sau orice alte necuvântătoare care cuvântă doar pentru mine. Și care țin morțiș să mă trezească la realitatea mea interioară. Sau îi apucă așa, tam nesam, să-mi pună întrebări absurde sau existențiale, cu sensuri pe care doar eu și ei să le știm. Aaaa, trebuie să fac rost de o temperatură corespunzătoare, Sache, ești contagios?

Raluca, nu e prima oară când constat mult entuziasm și generozitate în comentariile tale și nu pot decât să mă bucur pentru aprecieri și înțelegere. Nu mă tai, am într-adevăr motive să nu o fac, unul în plus, iată, ești chiar tu! (și ca o mărturisire mai personală care să confirme cele spuse, unul din textele din pagina mea, „Duminica unei vieți” este o „replică” să-i zic la un text de-al tău, „Natura umană”, încercând să găsesc circumstanțe atenuante „prostului” ipotetic, în viziunea mea, sau în tot cazul o altă perspectivă asupra temei). Mulțumesc din suflet! (scuze pentru întârzierea în răspuns, mailul meu mi-a făcut feste pesemne).

Dana, păi nici vorbă de rușine aici, cum ar putea fi? Nuuu. Mi-a făcut mare plăcere tocmai coincidența de titlu, cât despre poezia ta... știi bine, am spus-o la timpul potrivit.:)
Se spune că uneori coincidențele sunt întâmplările în care Dumnezeu preferă să rămână anonim, probabil în contextul de față sună cam exagerat, dar sunt mereu bine venite cele ca „Vegetală”, nu?

Hip-hop cu maniere, îndrăzneală, nerv, inspirație, atitudine și mesaaaaj!!! Aplaud ideea și originalitatea în aceeași măsură.
Versurile sunt, cu mișcările „agresive” de protest mă descurc, pentru exprimarea graffitti parcă tot la tine aș aștepta că am văzut eu ceva înclinații artistice și în alte direcții, cine face însă beat box-ul? :)
Cât despre calitatea hip hop-ului din România, despre care se vorbea mai sus, atât mai zic și eu – mult comercial, e adevărat, nu știu dacă ar putea vorbi cineva de o cultură hip-hop, dar e un început. Dovada? „Hip–Hop, poezie, agonie” :) Excelent, felicitări!

Omule, sper să nu te superi, deja am emailuit pagina asta unui prieten din adolescență de care mă leagă amintiri „blues”. Textul e excelent, imaginile sunt sugestive și pline de farmec, iar umorul, ca de obicei, e suveran. Nu știu ce anume îți apropie cititorul mai mult, umorul de care ziceam mai sus, sau sinceritatea exprimării (spre deosebire de chitara aia, pe-aici nimic nu falsează).
Cititor fidel.

Mă uit, îmi șterg ochii, „Anotimpuri din alt timp (2)”, doar că nu e Eddie, măi să fie...
Te joci cu metaforele cu atâta ușurință, încât eu sunt în plină mirare (recunosc, eu mă cam și pierd în ele uneori, dar să nu mai spui la nimeni). Îmi place că anotimpul tău etern începe cu primăvara, iar sugestiile din interogațiile și răspunsurile fiecărui anotimp sunt pline de sensibilitate și pasiune. O continuare plină de sensibilitate și... imagini..:)

Întâmplare absurdă din real, zice sache, și textul bun, iar eu îi dau dreptate. Mai adaug că nick-urile sunt excelent inventate (sau alese?), iar stilul te autentifică joe-king fără doar și poate, inconfundabil. În tot cazul, chiar acum șterg arhiva din messenger, descânt de deochi, închid ferestrele de chat, îmi iau lunetă să urmăresc pisicile negre înainte să-mi taie calea, schimb parola, schimb Id-ul, scuip în sân, că n-am auzit numai lucruri bune despre cutia Pandorei.
O zi bună.

Am venit atrasă de titlu și plec cu sufletul mai bogat. O poezie atât de sinceră și atât de încărcată de esențe, nu știu, e greșit spus, de înțelepciune, acceptare și speranță. E plină de spirit și de inspirație. Mi-a plăcut enorm.

Și eu, ca și Nicoleta, începusem să mă îndoiesc de continuarea Pacolandului și chiar mă bătuse un gând să te întreb. Mă bucur că a revenit.
Respiro, respiro, zici tu, dar eu l-am citit pe nerăsuflate. Mi se pare cel mai reușit episod, sau nu, probabil cel mai pe gustul meu. Are umor, sensibilitate, introiecție, joc, ce mai, domne, bun de citit și de continuat.

Nu, Bianca, ai dreptate, probabil că nu ar trebui trunchiat, eu însămi am avut suspiciunea că se pierde ceva nu numai din detalii, dar și din idee. Acum, citind ce scrieți voi, cu atât mai mult. Tardiv, dar mi-e învățătură de minte. Textele lungi se citesc rar și greu pe net și, indiferent de motivul pentru care scriem, (că tot am urmărit recent polemica pe tema asta), fără cititori cu care să împărtășești ce crezi tu, ce simți, ce vrei, ce-ți place și așa mai departe, parcă „discursul” nostru, indiferent de forma și calitatea lui, își cam pierde din sens. Cam prin zona acestui motiv instinctele mele au pledat pentru varianta prescurtată. Dar, gata.:)
Mulțumesc pentru aprecieri, știu că faci comentarii întotdeauna „pe text”, ca și Carmen, și mi-aș dori ca atunci când ceva nu se învârte rotund prin ce scriu, și apuci să citești, să mă anunți și pe mine, mi-ar fi de folos.

Raluca, sunt eu alandala, dar și mie îmi place Cella Serghi. (sau poate tocmai de-aia?:)). Păi, nu că mi-ar lipsi entuziasmul, care la tine e contagios, dar nici nu știu ce să mai zic... E de bine.:)

Nici vorbă! Ca să vezi, oricât m-aș strădui să nu intru în schimburi de replici complezente, mi-e teamă că ar putea suna așa. Nici vorbă! Interesul pentru textul meu mă flatează și am regretul că nu l-am păstrat.

Nu spun că e incredibil ce se întâmplă, din păcate, pesemne s-au cicatrizat răni, nu mai dor, dar ne mai amintim de ele când le trecem cu degetul, ne-am obișnuit să fie așa, mai avem izbucniri rătăcite de care uneori ajungem să ne jenăm sau ne trag alții de mânecă să o facem... Am scris și eu acum ceva vreme un „text – semnal de alarmă” din aceeași frustrare și disperare a urechilor surde și oricât ai rumega subiectul, doare, parcă tot mai rău. Nu numai că m-a trezit poezia ta, m-a impresionat!
Reacție specifică vârstei? Uf, de n-am crește atât de repede... Rămâi cum ești!

Sunt onorată. Aleg Libertango. Ok?
În rest... e greu de scris despre fado, nu poate fi explicat, îl trăiești, sau nu.:)

Și de ce nu avertizezi cititorii: „Atenție, umor negru”? Că poate sufăr de inimă și nu știu încă. Apreciez însă atitudinea în defavoarea blazării.:)

Margot este un personaj, e adevărat, inspirat până la un punct din viața reală, de care m-am folosit să transmit o idee, un mesaj. Dar nu-i nevoie să-ți spun, știai, iar comentariul tău este un compliment pentru care îți mulțumesc. Acuma, problema este că Margot, sărăca, după ce că și-a fragmentat destinul, iar viața i-a tăiat din aripi, am mai amputat-o și eu și nu am păstrat textul integral. M-am trezit la finalul poveștii că e interminabilă și cum răbdarea și consecvența nu mă recomandă pentru un „foileton”, am trunchiat-o fără regrete. Până acum. Mulțumesc iar.:)

Eu mă gândesc să fac un comentariu. Și să-l fac bine. Doar că nu știu cum fac, mereu fac prost. Comentariile. Așa că mă fac... de râsul lumii. Că vezi, și eu am cu cine să fac, dar n-am cu ce. Ce mă fac? Dacă ajung iar la offtopic din cauza ta, te fac cu ou și cu oțet, dar până atunci... fac afirmația că mi-ai făcut dimineața plină de zâmbete.

Încă mai știu unde am citit asta: „copacul din fața casei a înmugurit, deși e tăiat din toamnă” Să mai zic ceva? Păi n-ar fi redundant?:) Laura știe! Mulțumesc.

Am să-mi mai asum o vreme starea vegetală, un mânuitor al impresiei tocmai îmi spune să nu aștept nici desfrunzirea și nici să iau fierăstrăul, iar eu îl cred pe cuvânt, apoi, când o să mă trezesc într-o dimineață cu muguri noi, am să pândesc cea mai mare, enormă floare (nu cred însă să fie de lotus) și am să i-o ofer în semn de mulțumire... că a înțeles.
P.S. Hmm, un pic surprinsă să te găsesc în pagina mea, cu atât mai mult, mulțumesc.