[{"_1":2,"_495":-5,"_496":-5},"loaderData",{"_3":4,"_66":-5,"_67":68},"root",{"_5":6,"_7":8,"_9":10,"_11":6,"_12":-5,"_13":14,"_15":16},"isDev",false,"gaTrackingId","G-4EQE7H5EZR","clarityProjectId","apt6lzgg5m","showCacheClear","user","listLayout","auto","navigation",{"_17":18,"_33":34,"_56":57},"movements",[19,24,27,30],{"_20":21,"_22":23},"label","suprarealism","href","/curente-literare/suprarealism",{"_20":25,"_22":26},"dadaism","/curente-literare/dadaism",{"_20":28,"_22":29},"Romantism","/curente-literare/romantism",{"_20":31,"_22":32},"Realism","/curente-literare/realism","revistaCategories",[35,38,41,44,47,50,53],{"_20":36,"_22":37},"regional","/revista/rubrica/regional",{"_20":39,"_22":40},"Actualitate - Evenimente - Stiri","/revista/rubrica/evenimente",{"_20":42,"_22":43},"Analize - Concepte - Tehnica Literara","/revista/rubrica/dialog",{"_20":45,"_22":46},"Anunturi Agonia.Net","/revista/rubrica/carti",{"_20":48,"_22":49},"Articole de interes general","/revista/rubrica/creativ",{"_20":51,"_22":52},"Concursuri - Burse - Tabere","/revista/rubrica/arta",{"_20":54,"_22":55},"Cronici de cenaclu","/revista/rubrica/recenzii","activeContest",{"_58":59,"_60":61,"_62":63,"_64":65},"slug","concurs-turnir-literar-la-roma","title","Concurs -Turnir Literar la Roma ","deadline","2026-03-26T00:06:18.531Z","status","active","routes/atelier.$username","routes/atelier.$username._index",{"_12":69,"_93":94,"_376":377,"_79":378,"_108":397,"_411":6,"_412":6,"_413":71,"_414":415,"_416":417,"_418":419,"_420":421,"_476":124,"_477":184,"_478":439,"_479":399,"_480":481,"_482":184,"_483":184,"_484":82,"_485":6,"_486":487,"_488":489,"_490":82,"_491":492,"_493":494},{"_70":71,"_72":73,"_74":75,"_76":77,"_78":-5,"_79":80,"_81":82,"_83":82,"_84":-7,"_85":-7,"_86":6,"_87":88,"_89":-7,"_90":91,"_92":6,"_17":-7},"id",11149,"username","elena-marcu","displayName","Elena Marcu","avatar","/uploads/avatars/11149.webp","oauthAvatar","badges",[],"followers",0,"following","bio","joinedAt","isVerified","location","Bucuresti","website","motto","Lucrurile nu se vad cum sunt ele, ci cum suntem noi - Anais Nin","isBot","userContent",[95,129,141,153,164,175,188,198,209,221,232,242,253,263,273,284,293,303,314,325,334,344,355,365],{"_70":96,"_58":97,"_60":98,"_99":100,"_101":102,"_103":104,"_105":106,"_107":69,"_108":109,"_118":119,"_120":121,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14112531,"cipralex","Cipralex","subtitle","Migrene","type","jurnal","content","Nopțile mele sunt zile, și răsărituri, și apusuri.\r\nȘi fado cu Mariza.\r\nNopțile mele sunt amintiri.\r\nJenante.\r\nNoroc că nu mă întreabă nimeni despre ele.\r\nNopțile și zilele mele sunt mâinile mele care tremură, spaima mea de azi, plozii, mama, cancerul ei, ciorba zilei.\r\nNopțile mele sunt oameni.\r\nȘi nopțile mele sunt vise.\r\nDe căcat.\r\nNopțile mele sunt ce ar trebui să trăiesc\r\nMâine.\r\n","excerpt","Nopțile mele sunt zile, și răsărituri, și apusuri.\r\nȘi fado cu Mariza.\r\nNopțile mele sunt amintiri.\r\nJenante.\r\nNoroc că nu mă întreabă nimeni despre ele.\r\nNopțile și zilele mele sunt mâinile mele","author","stats",{"_110":82,"_111":82,"_112":113,"_114":115,"_116":117},"score","likes","comments",4,"views","4549","stars",2,"tags",[],"createdAt","2017-09-01T00:00:00.000Z","published","allowComments",true,"explicit","userVote","isSaved","isOwner",{"_70":130,"_58":131,"_60":132,"_99":133,"_101":102,"_103":134,"_105":135,"_107":69,"_108":136,"_118":139,"_120":140,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14081214,"terapia-balciului","Terapia bâlciului","Ciolpani","La Ciolpani, de Sfântă Mărie Mare, în vremea copilăriei mele, se ținea bâlci. Și doar de Sfântă Mărie mă duceam la Ciolpani, la casa unde se născuse tata și pe care o părăsise în copilărie, la divorțul părinților lui.\r\n\r\nCa un făcut, ca un noroc și, mai apoi, peste ani, ca un blestem, casa de la Ciolpani se afla în mijlocul satului. Și, așa cum era firesc, acolo se așeza și bâlciul. Cu scrânciobul de lemn, învârtitoarea cu lanțuri, acadelele colorate, cu peștele proaspăt prins și lăutarii țigani, pe care tata și fratele lui îi plăteau să cânte la noi. Așa era la bâlci.\r\n\r\nSe punea masa în curte, în fața casei, și nimeni nu se jena pe vremea aia, ba dimpotrivă, se salutau veseli prin gard și se mai aciuia câte unul la chermeză.\r\nAurică venea și el cu plocoane alcoolice pentru că mama, femeie zelos creștină, îi botezase un plod cu numele lui taică-miu, pe care, mai apoi, peste ani, tot mama îl trimisese și-l ținuse la școală în București. Pe plodul lui Aurică, zic. Era păcat să se piardă și ne-o ajuta și nouă Dumnezeu.\r\n\r\nDeși nu era de-a locului, mama era mai iubită în Ciolpani decât ceilalți slăvitori ai Sfintei Mării aflați în curtea noastră. Poate pentru că nu suporta buruienile crescute într-un an întreg, poate pentru că vorbea despre toate ale vieții peste gard cu vecinii și le aducea cafea măcinată și napolitane din capitală. Poate pentru că nu avea mustață precum cealaltă nevastă de ciolpănean, sau poate pentru că știa să curețe suficienți pești pentru câți petrecăreți slăveau Sfântă Mărie la răscrucea satului. Sau poate pentru că era o băgăcioasă cu inițiative revoluționare, mai ales în curtea altora.\r\nUna peste alta, mama umplea masa cu de toate, iar fratele tatei umplea curtea cu lăutari.\r\n\r\nAșa era bâlciul pentru mine la Ciolpani. Și, cumva, toți păreau fericiți. Inclusiv eu, care mă dădeam în scrânciob de sute de ori gratis, pentru că era pus fix în fața curții noastre și țiganul, posesor al scrânciobului, bea plocoanele lui Aurică alături de restul familiei mele.\r\nAltceva nu mai conta, oricum, mi-era frică să mă dau în lanțuri și jenă să mă plimb printre ciolpăneni. Prea prietenoși. Așa că mă dădeam ca tuta de sute de ori în scrânciob și mă prefăceam că nu văd când ditamai masa de petrecăreți din curtea mea îmi făcea cu mâna. Pur și simplu așa era la bâlci.\r\n\r\nNimic nu a egalat, în timp, sentimentul de libertate și bucurie pe care îl aveam când banca mea din scrânciob ajungea în cel mai înalt loc. Vedeam de acolo oamenii mici, acadelele mari, peștii sacrificați și acordeonul lui Aurică. Le vedeam. Pentru că, na, era doar un scrânciob din lemn.\r\nDar mai vedeam din el troița Sfintei Marii de dincolo de porțile noastre. La care mama mă ducea numai cu capul acoperit de o băsmăluță imprimată cu bujori roșii, aspră și prea mare, care înțepa bărbia.\r\n\r\nAbia așteptam să vină Sfânta Mărie și mama mă asigura că nimeni altcineva în afară de Sfânta Mărie nu ne va ocroti și ajuta mai abitir în viață.\r\nȘi, să vă spun cu mâna pe inimă, ne-a ajutat toată slava asta, mai ales pe mine, când, peste ani, studentă și rătăcită prin Bucegi, am avut onoarea ca, într-o bodegă prahoveană, la acordeon și voce, Aurică să-mi cânte:\r\n”Foaie verde, foaie lată, la Ciolpani, la Crucea-naltă....Oooof, ce dooor, ce chin, ce jaaaale, pe la pooaartaa dumiiiitaleeee! ”\r\n","La Ciolpani, de Sfântă Mărie Mare, în vremea copilăriei mele, se ținea bâlci. Și doar de Sfântă Mărie mă duceam la Ciolpani, la casa unde se născuse tata și pe care o părăsise în copilărie, la",{"_110":82,"_111":82,"_112":137,"_114":138,"_116":117},5,"5106",[],"2015-10-21T00:00:00.000Z",{"_70":142,"_58":143,"_60":144,"_99":145,"_101":102,"_103":146,"_105":147,"_107":69,"_108":148,"_118":151,"_120":152,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14074740,"terapia-greceasca","Terapia grecească","Criza elenă","Mai mult decât Grecia, iubesc grecii. Nu la grămadă, doar pe ăia de gen masculin. Au umor, zvâc, bronz, timp liber, conflicte fiscale, nasuri virile, yaaah-turi și taverne. Au scootere care fac să vibreze boscheții grecești cu floricele roz, au ochi adânci ca mările lor și miros de valuri. Au draci, au îngeri, au voce baritonală, au brațe, au benzină ieftină, au tzatziki, au mâncărici, au vrăjeli și vrăji. Au, frate! Au!\r\n\r\nDe ciudă, tot anul, Superman s-a documentat și a ajuns la concluzia că, dacă mă duce pe o insulă grecească, are șansa să mă răpească vreun Tezeu sau Paris. Țeapă! Afrodita nu și-a dat acordul (nesimțită!), așa că a trebuit să-și înece amarul în ape ionice, alături de mine și de cele două progenituri ale mele.\r\nPentru că (iar!) am plecat cu mașina mea, Superman a fost obligat să conducă bezmetic și frustrat (doar) cu max.130 km/h, chestie care l-a epuizat pentru o săptămână. Cam cât am petrecut în Elada. \r\n\r\nGrecii s-au bucurat să ne vadă. Mai ales pe Superman, care, trimis de nevastă-sa să cumpere Margarite (există o limită a supraviețuirii, care se trece numai și numai cu tequila), petrecea câte juma de zi la barul resortului cu Rita, zi de zi, mă, nene, deși nu a sesizat nici până în final că erau două barmanițe care făceau cu schimbul. Stătea ca mormolocul la bar câte juma de zi și le tot Rita, Rita pe amândouă. Alea oricum nu înțelegeau nicio altă limbă decât greacă, așa încât Superman se desfăta cu zeci de MargaRITE pe zi. Pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le aducă la bază. I-a plăcut în Grecia, s-a distrat, s-a simțit zeu pe bugetul familiei, deși tot nu e sigur că o chema pe vreuna Rita.\r\n\r\nMimoza adolescentă s-a distrat și ea. Ooohooo! În general ocupată cu selfie-uri și calamari (sigur nu ingrașă???), a savurat aerul grecesc pe Instagram, cum era și normal. Dacă la primele ore ale zilei grecești, dilema existențială se reducea la costumul de baie cu buline sau ăla marinăresc, seara ne prindea în drame waffles sau frozen yogurt, da? A trebuit ca Superman, săracul, să taie de la Rite pentru, finalmente, tradiționalele greek icecream. Ce-ar fi Grecia, în fond, fără icecream sau waffles??? Nimic, mă! Nimic! \r\nCocoțată pe stâncile cele mai abrupte, în valurile cele mai hapsâne, cu fundul și fundalul cele mai albastre și dungate și în sfidarea mea, mimoza adolescentă era însăși Afrodita în 8 megapixeli! Băi, cine n-are adolescente, să-și cumpere! Dacă supraviețuiți acțiunilor unei adolescente, puteți orice! Universul conssssspiră!!!!! Inclusiv când o culegeți la finalul croazierei gratuite pe care a câștigat-o cu perfectul costum marinăresc (câtă inspirație!).\r\n\r\nÃla micu, anemic și subnutrit, așa cum s-a obișnuit, a blocat băncile grecești, cu cele 1200 de lamb chops, cei 7000 de calamari uciși nemilos în Marea Ionică și cele 3647596 salate grecești, în urma cărora Grecia a declarat doliu național pentru oile rămase fără lactație.\r\n N-a avut pretenții mari, e un copil cooperant, pe care îl scoteam din valurile turcoaz de două ori pe săptămână. Să se alimenteze și să golească plaja la nevoie.\r\nÎn plus, pentru contribuția pe care a adus-o noaptea, în somn, fenomenului, Minecraft i-a dedicat numai lui un nivel genius. Aproape că am fi scos Grecia din criză cu banii ăștia dacă nu i-ar fi dat la schimb pe un cont premium Minecraft.\r\n\r\nCât despre mine, după ce am băut tot uleiul de măsline al Greciei și am adus și acasă de pe la vecini, după ce am voyeurizat toată epiderma masculină bronzată și yahtizată, după ce am lăsat Grecia fără tradiționalele Tequila, crema SPF500 de protecție solară și suveniruri bijuistice, am decis că Grecia merită mai mult.\r\n\r\nSă vă treacă fiorii, nene, să vă treacă apele Europei, cine are de gând să pedepsească Grecia va fi datoare cu un nou război Elenei.\r\nElenei Marcu.\r\n","Mai mult decât Grecia, iubesc grecii. Nu la grămadă, doar pe ăia de gen masculin. Au umor, zvâc, bronz, timp liber, conflicte fiscale, nasuri virile, yaaah-turi și taverne. Au scootere care fac să",{"_110":82,"_111":82,"_112":149,"_114":150,"_116":113},6,"5766",[],"2015-07-11T00:00:00.000Z",{"_70":154,"_58":155,"_60":156,"_99":100,"_101":102,"_103":157,"_105":158,"_107":69,"_108":159,"_118":161,"_120":163,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14056389,"azi"," Azi","După amiaza, spitalul Fundeni arată ca o casă pustie. Bântuită. Nimic nu amintește de forfota de doar câteva ore înainte. Fantome cuminți își cară pungile de plastic atârnate de nasturele pijamalei. Până azi nu am știut ce cară în ele. Durerea. Durerea unui om încape într-o pungă de plastic atârnată de nasturele pijamalei.\r\n\r\nLa secția de terapie intensivă se așteapă la rând pentru halate. Cei mai mulți dintre noi le luăm de la celelalte secții ca să intrăm mai repede. La coada asta de fantome vii, secundele devin deodată mai prețioase decât ale celorlalți. Pentru că tu încă mai știi frica. Dincolo de uși. Terapia intensivă înseamnă mulțime de uși. Mulțime de tăceri. Tăceri cuminți. Dincolo de obidă. Asta ne rămâne nouă, fantomelor vii de dincolo de uși. Obida.\r\n\r\nIoana. Îi zăresc din ușă umerii rotunzi, albi, străbătuți de fire. Trei pe gât, două în brațe, alte două pe piept, unul în nas. Femeia în halat albastru trebuie, chiar trebuie, să glumească. O trezește vorbindu-i pe nume. Caut un loc în care să-mi încapă palma. Primul pe care îl găsesc e buzunarul albastru.\r\n\r\nEa mă întreabă: Va fi de noapte? Nu risipi banii...\r\nL-am visat azi noapte, îmi spune, mă aștepta. \r\nAi fost curajoasă.\r\nBuzele roșii, prea roșii, se strâng. Ca o inimă.\r\n\r\nScările goale. O fantomă își așteaptă secunda la doi pași de mine. Sunt șase ore de când așteaptă. Se apropie ca o pisică, sfidează ușile și frica și mă întreabă:\r\nE grav?\r\nE deprimant...\r\nE cineva tânăr?\r\nE mama.\r\n","După amiaza, spitalul Fundeni arată ca o casă pustie. Bântuită. Nimic nu amintește de forfota de doar câteva ore înainte. Fantome cuminți își cară pungile de plastic atârnate de nasturele pijamalei.",{"_110":82,"_111":82,"_112":82,"_114":160,"_116":82},"3057",[162],"journal","2014-09-22T00:00:00.000Z",{"_70":165,"_58":166,"_60":167,"_99":-7,"_101":102,"_103":168,"_105":169,"_107":69,"_108":170,"_118":173,"_120":174,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14055497,"terapia-traditiei","Terapia traditiei","Anul ăsta, pentru vacanță, bărbati-miu și-a propus să fie romantic și m-a dus la cimitir. Da, ce surpriză formidabilă! La cimitirul vesel de la Săpânța. De veselit, s-a veselit doar el. Cred că vroia să fie în ton cu atitudinea optimistă a zonei, a strămoșilor daci în fața morții. După cei 1837465 de ani de căsnicie cu subsemnata, știa deja că s-a pus în primejdie și își prevestea trecerea spre o altă lume. Care putea să se întâmple cu ajutorul celor 4 canini ai mei în beregata lui păroasă sau cu fuga peste cea mai apropiată graniță, prin Ungaria, pe undeva, poate pe la Miskolc, unde-i apa mică și călduță, că nu mai e nici el tânăr. Doar eu sunt. După aceiași 1837465 de ani de căsnicie.\r\n\r\nRevin. Așadar, mă duce Superman, vâj, vâj – asta însemnând zboruri acrobatice de o zi jumate cu mașina MEA de 70 CP – în capătul celălalt de țară.\r\nParchează lângă porțile viitorului nostru, al tuturor, descinde bengos, învârte pe degete cheile mașinii MELE, de care stau agățate cele 15 brelocuri cu gărgărițe, fluturași și turnuri Eiffel, își verifică betelia pantalonilor și... gata. Nu-i rămâne decât să aștepte ca progeniturile MELE geniale și educate să termine jocul de pe PSP în rețea și să descindă și ele, în marea lor mărinimie.\r\n\r\nProgeniturile coboară ofensate abia după criza mea de autoritate (am avut o copilărie grea). Plodul mic și recalcitrant își dă ochii peste cap, iar mimoza adolescentă și boemă ne anunță blazată că a mai fost de o sută de ori la Săpânța, cu școala, ea ne așteaptă pe-aici... pe undeva... așaaaaa... La juma de metru, doi piperniciți, indeciși hormonal, cam de-o vârstă cu ea, freacă ifoanele și se hlizesc măgărește.\r\nDupă amenințarea cu pedeapsa în camera ei până la 20 de ani (da, am crescut cu mitul frumoasei adormite, v-am zis că am avut o copilărie grea), decide că piperniciții sunt prea indeciși hormonal și ne urmează.\r\n\r\nÎn poarta cimitirului – nu-mi vine să cred că fac text despre cimitir, dar am văzut că Teleșpan a avut un succes teribil cu titlul ăsta – buluceală. Buluceală ca la Black Friday. Așteptăm regulamentar și, după juma de oră, intrăm pe poarta cimitirului. Aflu și motivul îmbulzelii. Fix în poartă, se fac gratis poze cu un câine. Al unor turiști rătăciți și confuzi. Câinele e uriaș, frumos foc, educat, poartă ham și, mai ales, nu mușcă. Așteptăm să se pozeze cu el cele 5 familii iubitoare de animale dinaintea noastră și, în sfârșit, pășesc eliberată către albastrul crucilor de Săpânța.\r\n\r\nMic. Mic rău. Arunc în rucsac mândria mea fotografică, teleobiectivul de 55-200, scot superangularul, mânca-i-aș lentila lui de superangular, și dă-i și fotează maniacal din 2 în 2 milimetri să am ce pune pe facebook la întoarcere.\r\n\r\nFix când empatizam mai abitir cu artistul popular Stan Ioan Pătraș, taman când mă simțeam mai emoționată și pătrunsă de tradiție și istorie, domne, fix atunci, plodul mic recalcitrant mă anunță că lui moartea îi provoacă o cumplită disperare existențială și că trupușorul lui plăpând, în creștere și aproape anemic are nevoie de refill. Asta, după ce avusese în tradiționalul Maramureș, la micul dejun, 25 de cârnați tradiționali, 2 cepe roșii tradiționale, 5 omlete cu șuncă, 4 kg de slănină și la fel de tradiționalul porcușor de lapte.\r\n\r\nPlodul despre care vă zic, cel cu membrele mai lungi de 2 ori decât trunchiul, anemicul, plăpândul și subnutritul, nu cunoaște încă neajunsurile vieții și mai ales foamea. Așa că îmi trimit la Doamne iartă-mă superangularul, albastrul de Săpânța, umorul lui Stan, poveștile despre țesătoare, bețivul satului, câinele fotogenic, îmbulzeala istorică și părăsesc resemnată hohotele de râs ale vieții viitoare. Plodului îi e foame!\r\n\r\nÎn final, el ingurgitează pe nemestecate o pizza nutritivă și aproape vegană, de vizavi de cimitir, de la taraba de produse tradiționale de hot dog, pizza și shaorma, soră-sa își achiziționează un tradițional tricouaș inscripționat Nirvana din tradiționalul bazar din același vizavi de cimitir, Superman navighează, istoric, la fel ca precedesorii săi, pe GPS, căutând ieșirea, iar eu, eu, empatizez și-acum cu artistul popular.\r\n\r\nȘi mi-aș dori din tot sufletul meu dacic, zamolxian și păgân, tradițional și istoric, din fiecare atom omenesc rămas nepervertit, să fie cineva pe lumea asta care să poată încropi despre mine, între cele 7 și 17 rime tradiționale, pe fundalul perfect al unui albastru de Săpânța, un epitaf cu adevărat amuzant.\r\n\r\n","Anul ăsta, pentru vacanță, bărbati-miu și-a propus să fie romantic și m-a dus la cimitir. Da, ce surpriză formidabilă! La cimitirul vesel de la Săpânța. De veselit, s-a veselit doar el. Cred că vroia",{"_110":82,"_111":82,"_112":171,"_114":172,"_116":113},12,"6211",[],"2014-09-07T00:00:00.000Z",{"_70":176,"_58":177,"_60":178,"_99":-7,"_101":102,"_103":179,"_105":180,"_107":69,"_108":181,"_118":185,"_120":186,"_64":187,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},14011049,"terapia-spa","Terapia spa","Nimic nu te bagă mai rapid în depresie ca un coș în bărbie, două kile în plus sau manichiura nesatisfăcătoare. Sau articolul unui expert în femei despre cum femeia după 30 de ani trebuie să se conserve, deși, mă rog, mă rog, eu nu am decât 23 jumate. Ca și acum 2 ani, 3, 5, 10... hai, gata, să ne oprim aici.\r\nDupă ce am ratat terapia dietei, unica mea șansă părea să stea în toate terapiile spa. Detoxspa, electrostimulări (vedeți cât de promițător sună?), vacuuuuuum, manichiură aproape permanentă, pardon, aia era epilarea, oricum, totul e aproape permanent, silueta mea, vârsta, tonusul, bunăstarea, viața însăși. Am certitudinea că după toate astea, aș putea deveni o blondă dezintoxicată 90-60-90.\r\n\r\nSingurul impediment e că toate astea îmi găuresc buzunarele, iar eu nu am ajuns încă la terapia cumpătării. Trebuia găsită o soluție. Nu am găsit-o, m-a găsit ea pe mine: Ofertemokareducerivouchere.ro\r\nLa cea mai simplă, la cea mai banală accesare a computerului, o ferestrică prietenoasă și complice apărea în fața mea: cumpără-mă, cumpără-mă, sunt ieftină ca braga, plus că eu nu ingraș. Și se uita la mine cum nici mama nu s-a uitat vreodată, adânc în sufletul meu, trecând ca prin brânză prin temerile mele, înțelegătoare și plină de compasiune. Da, domne, ferestrica. Așa se uita. N-am rezistat, avea dreptate, mă făcea să mă simt pentru prima oară adevărată și sinceră, trebuia să purced la colonizarea angoaselor mele cu noua viață. \r\nNimic nu e durabil dacă se cladește pe ruine, am pornit războiul.\r\n\r\nAm decis să cumpăr toate ofertele, toate voucherele, toate oportunitățile. Într-o oră aveam deja antamată o lună de tratamente faciale, corporale, gimnastici, ojări, mimiluri și bibiluri pe care nici Afrodita nu le-ar fi gândit vreodată in Olimpul ei.\r\n\r\nChestia cu electrostimularea mă tenta ceva de groaza lumii, plus că sună științific, ești la adăpostul oricăror bănuieli. \r\nMă prezint emoționată. O tipă oxigenată și indecent de suplă îmi prinde tot felul de curelușe, mă aștept să-mi pună una si în jurul capului și să mă prăjească. A fost pe-aproape. M-a abandonat pe un pat, conectată la 12 fire. Au început să-mi zvâcnească pe rând picioarele, mâinile, dosul, fața, creierii și alte zone pe care nu știam că le posed. Cred că oxigenatele de la saloanele de frumusețe au inventat terapia cu șocuri electrice. Vecina de pat mă ignoră, citește relaxată o revistă pentru femei, probabil 10 pași despre cum să fii frumoasă. Frumoasă nu devine, dar nici nu pare să-i zvâcnească ceva. Fac eforturi să par la fel de impasibilă, apoi mă dau vitează și întind mâna către cea mai apropiată revistă. Drumul până la ea pare misiunea lui Sisif. Când într-un final reușesc să ating cu un deget coperta, mi se dizlocă piciorul stâng, burta mi se adună cu sternul, în sfârșit îmbin fericit anahata cu swadistana, îmi sare omoplatul și pocnesc aparatul, care începe să funcționeze pe modulul x-pix, iar eu încep să văd vrabiuțe mov. În sfârșit i-am atras atenția vecinei de curenți, care cheamă oxigenata în urgență. Restul e de nemenționat, treaba cu electrostimularea e pentru femei normale.\r\n\r\nAu urmat împachetările la rece și la cald, sună spectaculos, știu, și chiar sunt spectaculoase. Dacă n-ai făcut bungee jumping, dacă tânjești după senzații tari, cu siguranță împachetările te ajută să te treacă toate apele. Fluvii. Potopul. În general, când scapi despachetată, începi să te cauți pe tine, cea din interiorul tău profund. Asta și pentru că oricum nu ai ce face, pielea îți arde ca in focul iadului, mușchii par atrofiați, brusc ai revelația că în viața anterioară ai fost o vizionară declarată eretică de Inchiziție și arsă pe rug. Mărturisesc, în micile și sporadicele mele regresii de împachetări, în care mă credeam Ioana D`Arc, am fost mai aproape ca oricând de eu-l meu interior. Bine, ca să fiu complet sinceră, mie vocile nu-mi spuneau să salvez regatul, dar nici nu pot menționa dialogurile dintre mine și vocile mele interioare fără avertizare de limbaj licențios.\r\nOricum, treaba e că după tot supliciul și scormonelile interioare, îți crește stima de sine. Dar pentru că începusem să mă stimez excesiv și, în consecință, în pericol să-mi sabotez rolul social, am renunțat la împachetări.\r\n\r\nLa detoxspa îți bagi literalmente picioarele. Într-o cuvă. Stai penibilă și mimoză vreo jumătate de oră, timp în care supraveghetoarea vine sa se intereseze, la fel de penibil complezent, dacă ești ok. Nu-mi dau seama cum ai putea fi neok, că doar nu te îneci în lighenușul ăla și nici nu ți-au cerut la intrare permis de scuba diving. Ești ok, o asiguri că ești foarte ok, te cam plictisești, dacă știai, îți luai ceva de citit. Așa îi spui ei ca să te dai intelectuală. Nu ți-ai luat, așa că butonezi telefonul ca să pari preocupată și vie. Și să te scutească, în tot cazul.\r\nDupă juma de oră, vine expertul în ghicit în detoxspa. Se citește ca în zațul de cafea cum că suferi de ficat, cum că fumezi prea mult, cum că ești prea stresată și alte chestii tematice unanim valabile pentru segmentul meu de vârstă, să ne reamintim cu toții, 23 jumate. Viitorul nu ți-l citește nimeni, decât dacă ești probabil pe moarte și din lighenuș ies direct însoțitorii către iad. Dar nici așa nu cred, la saloanele de spa nimeni nu dă vești proaste.\r\nVii de pe ulița iadului, o cotești la spa, ți se aburesc păcatele pe la o sauna finlandeză, mai socializezi cu un grec pe la una romană, mai faci un schimb de experiență cu o gospodină voucheristică pe la alta rusească, uscată, cu infraroșii, cu aburi, cu neaburi, apoi iată-te fericita posesoare a unui loc paradisiac peste mulți, foarte mulți ani.\r\n\r\nLa finalul zilei am invățat să-mi întind pe față o mască detoxifiantă cu avocado. Singura grijă a fost, o vreme, să mă ascund, pentru că arătam ca Shrek în timpul varicelei. Întrucât consortul m-a părăsit încă de la masca purificatoare cu roșie și ulei de măsline, întrucât vecinii mi-au pus obloane din iederă pe tot balconul de când am ieșit mascată să ud florile, acum nici măcar grija asta nu o mai am, cu ascunsul.\r\nDupă o lună de terapii spa, sunt manichiurată, tonifiată, purificată și liberă de griji. Cred că de azi aș putea menționa că merg pe 21 jumate.","Nimic nu te bagă mai rapid în depresie ca un coș în bărbie, două kile în plus sau manichiura nesatisfăcătoare. Sau articolul unui expert în femei despre cum femeia după 30 de ani trebuie să se",{"_110":82,"_111":82,"_112":182,"_114":183,"_116":184},8,"7377",1,[],"2012-07-15T00:00:00.000Z","editors-pick",{"_70":189,"_58":190,"_60":191,"_99":-7,"_101":102,"_103":192,"_105":193,"_107":69,"_108":194,"_118":196,"_120":197,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13998319,"terapia-de-bloc","Terapia de bloc","Bărbati-miu e un tip cu inițiativă, genul care schimbă lumea de două ori pe zi cu entuziasm, pentru ca apoi, din ratarea evenimentelor, să cadă în depresii grave pentru două luni.\r\nÎntâi a adus în casă mormonii, apoi martorii lui Iehova, apoi zugravii, instalatorii, pisicile părăsite, copiii vecinilor, greviștii și alte personaje interesante, desigur. Între episoade am avut cîte două luni de acalmie binecuvântată, atâta suferea în tăcere și durere, că mă gândeam să-mi mai iau unul. Un soț adică.\r\n\r\nN-a fost nevoie pentru că mi l-a adus în casă pe domnul... o să-l numim Poieniță, deși pe el îl cheamă de fapt Pădurice. Dar îi dăm un nume conspirativ ca să nu mă prindă că-l pârăsc. Deși nu sunt foarte mari șanse să mă prindă pentru că domnul Pădurice... ăăăă, pardon, domnul Poieniță pe nume de cod, are o fobie. La radiații. La radiațiile pc-urilor, televizoarelor, antenelor, telefoanelor, aparatelor de orice fel, soarelui, stelelor, luminii artificiale, în fine, are omul o fobie. Mă bazez pe ea când vă fac mărturisirile de față.\r\n\r\nLa ultima ședință, Domnul Poieniță s-a propus președinte de bloc, iar pe consort, știindu-l și șef de părinți la ședințele cu părinții, administrator. Consortul susține că nu vrea înalta funcție dar că, grație harurilor cerești cu care a fost înzestrat, e singurul care poate salva blocul, cartierul, țara și bunăstarea familiei noastre. Sunt sensibilă grozav când e vorba de bunăstarea familiei mele, așa încât, de câteva săptămâni, ține ședințe la noi în casă, la Poieniță, la dna Albu, la subsolul blocului, pe scară, pe terasă, peste tot unde se nimeresc doi locatari, se și înjgheabă o ședințucă de bloc.\r\n\r\nPoieniță ăsta face liste, face sondaje de opinie, stabilește reguli și salarii. Luptă împotriva antenelor de orice fel, împotriva consumului de carne, împotriva apelurilor telefonice, împotriva violenței și reducerii stratului de ozon. Bărbati-miu, ca un Superman, care e mai presus de aceste meschine chestiuni, nu luptă decît împotriva liniștii mele.\r\n\r\nHop că vine Poieniță la ședință. Normal, ca tot omul care se respectă, vine în bucătăria mea să se ședințuiască intelectual. Printre fripturici, leuștean și ciorbe de văcuță. Că să nu-mi fac griji, el nu e pofticios.\r\nSuperman scoate vinul, trântește viril două pahare pe masă și ia problemele în mână.\r\nPentru că Poieniță e un tip complet, e și tată. Care nu suportă să-și scape odrasla din ochi, așa că vine cu el. Îl aruncă în camera lui fi-miu și Poieniță rămâne să dezbată și să ia și el o problemă în mână.\r\n\r\nPlodul e plod. Nu te superi, ba chiar faci pe vecina cea bună și îi oferi o crănțănea, o prajiturică, o atenție, o jucărie, o ceva acolo, să nu se simtă abandonat și traumatizat la vîrsta lui fragedă de 4 ani. Sau câți o avea. Nu l-am întrebat, am doi copii și am trecut prin toate fazele de cum te cheamă, câți ani ai, pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata, mă feresc de interogatoriul ăsta ca de necuratul.\r\nPlodul Poieniță e scump și aproape inofensiv. Până începe să se pârțâie. Nu pricep cu ce-și alimentează vecinii mei odrasla, dar copilul, fie-i viața ușoară si fericită, în juma de oră mă asfixiază și pe mine, și pe cele două progenituri ale mele, așa, de șmecher ce e, să fie sigur că nu mai rămâne picior de genă de-a mea prin univers.\r\nȚeapă! Plozii mei sunt iarba rea, cu cât îi intoxici mai rău, cu atât devin mai inventivi. Așa că fi-miu îl ia de aripa pe micul Poieniță și-l pasează la soră-sa în cameră. După ce poluează sănătos și pe-acolo, îl ia și fii-mea de cealaltă aripă și mi-l pasează mie. În disperare de cauză, după ce îl scot întâi pe balcon, după ce-l aerisesc un pic, după ce îl mai țin la geam câteva minute, îndesându-i și mai mult pe urechi cele două căciulițe cu care a venit, îl pasez la ta-su. Poieniță senior canci. Asta ca să mă exprim delicat. În aburii ciorbei de văcuță, micul Poieniță adoarme într-un final pe un scaun de bucătărie și-și dă cu părerea la toate deciziile administrației de bloc cu o prelungă și argumentată fâsâială.\r\n\r\nNu apuc să iau două guri de aer proaspăt că sună la ușă doamna Bucă. Nu mă credeți, treaba voastră, fix doamna Bucă se numește. Nu știu dacă din cauza numelui sau a emisiilor doamnei Bucă, într-un elan isteric, se apucă și câinele să urle ca la lună plină. Deschid, câinele mârâie, apoi se pișă pe ghetuțele ortopedice ale stimabilei.\r\nDoamna Bucă nu ne e colocatară, e doar proprietară de apartament și își închiriază vastele spații. E nemulțumită de prestația noilor aleși, așa că s-a înființat la ușa mea cu codul civil în mână și legea 230/2007.\r\nPoieniță se tirează, doamna Bucă dă să ocupe spațiul liber din bucătărie, dar Superman pune piciorul în prag cu papucul lui bleumarin, chestie care nu se face cu doamna Bucă.\r\nSuperman are resentimente vizavi de ea, toată după-amiaza trecută și-a petrecut-o în spatele blocului, în fața vilei doamnei Bucă ca să semneze aia nu știu ce prostie tematică.\r\nÎntâi a strigat timid și fără vlagă, să audă doar el și cucoana: Dooooaaamnaaaaa Buuuucăăăăăă, doamnaaaaa Buuuuucăăăăă! Cucoana canci, ca să mă exprim iar elegant. A ridicat un ton și iar doamna Buuucăăăăă. Iar canci. S-au adunat copiii, s-au adunat vecinii, s-au adunat câinii cartierului, Superman nu și nu, pe tonuri tot mai înalte și mai disperate, doamna Bucă, doamna Bucă. În fine, îi poartă pică de la faza asta, n-a primit-o la ciorbă.\r\nDupă ce l-a amenințat pe consort că-l dă în toate tribunalele, judecățile și originile lui, s-a dus la vila ei maiestuoasă și ne-a lăsat dezolați.\r\n\r\nNu apuc să plâng mult, că iar țââââr la ușă. Câinele iar isteric. Fii-mea mărește volumul în boxe unde face declarații Selena Gomez, fi-miu trântește ușa și pornește aspiratorul. Nu că ar face curățenie, nu, ci ca fundal sonor pe care îl agreează de vreo 3 săptămâni.\r\nDeschid și stupefacție, nimeni. Vine și Superman cu privirea lui de vultur astigmatic, nimeni. Superstițioasă, mă uit la tocul ușii, mă, ăștia ne-au uns ușa cu seu de oaie, ochi de cioară dementă și salivă de pițigoi turbat. Neah. Nimic din toate astea. Un bilețel. Câinele se repede să-l molfăie, Superman îl salvează și citește: ”Te fac sarmale dacă nu mă scutești de întreținerea de pe februarie când am fost în spital și nevastă-mea a adus toți șmenarii în casă să-mi consume mie apa”.\r\nFac 3 cruci, bag câinele în post negru, plozii la somn, acopăr oglinzile, stropesc cu agheazmă și ma culc.\r\n\r\nPe la miezul nopții iar soneria. Vecina de alături. Care își plimbă cățeaua la ore imposibile în ideea că s-o găsi vreun dezaxat dispus de viol pe gerul ăsta. Nu găsește niciodată, așa că sună pe la ușile oamenilor. Cu vocea stinsă și gingașă, îi comunică lui Superman că liftul nu mai merge. Ok, zice Superman buimac, urcați pe scări. Io urc, zice mimoza neviolată, dar doamna Grozavu nu poate. Stă la parter cu pulsul 200 în pragul apoplexiei, orice o fi aia. Superman nu pricepe foarte clar de ce stă doamna Grozavu la parter, deși locuiește la etajul 5. Câinele se pișă și pe papucii neviolatei, ca să știm o treabă. Neviolata insistă să coboare cu Superman să o aducă pe drumul cel bun pe doamna Grozavu. Superman uită că e în pijama, zice stați un pic, își bagă lopețile în papucii bleumarin și se duce demn cu aia în miezul nopții. El știe unde.\r\n\r\nDoamna Grozavu e o faptura de vreo 150 de kile, cu parul rosu ca Feteasca neagra și vopsită de la unghia mică de la picior până în vârful nasului cu tot curcubeul.\r\nCea mai recentă experiență cu ea a fost când și-a inundat casa printr-o țeavă spartă la bucătărie. Domnul Nicu e barbat-su si își face veacul de cu dimineață la cârciuma cartierului. Dacă din țeava nevesti-sii ar fi curs secărică, domnul Nicu ar fi fost acasă cu siguranță. Dar curgea doar apă fiebinte. Și sună colorata la mine la ușă că ajutor, ajutor. Hait, zic, ce fac cu nebuna care și-a turnat vinul lu bărbat-su în cap și ne fierbe pe toți. N-am făcut nimic, l-am sunat pe Superman să se spele pe cap cu ea. Că el e de vină dacă îi crapă ăleia orice.\r\n\r\nAcum se duce iar s-o salveze pe doamna Grozavu de la moarte prin asfixie. S-a dus, că de-aia e Supermanul blocului.\r\nA venit leșinat, șchiop și boit tot în stil curcubeu Grozavu. Dar viu. Bun, bine că e viu, că mâine trebuie să repare liftul, să cheme instalatorii, să monteze un ventilator în casă pentru gazele lui Poieniță cel mic.\r\nAoleu, Poieniță cel mic????\r\n\r\nDau de perete ușa bucătăriei, în liniștea blocului, pruncul Poieniță pe scaun trage vajnic și profund aghioase și vânturi.\r\n","Bărbati-miu e un tip cu inițiativă, genul care schimbă lumea de două ori pe zi cu entuziasm, pentru ca apoi, din ratarea evenimentelor, să cadă în depresii grave pentru două luni.\r\nÎntâi a adus în",{"_110":82,"_111":82,"_112":182,"_114":195,"_116":184},"5536",[],"2012-01-13T00:00:00.000Z",{"_70":199,"_58":200,"_60":201,"_99":-7,"_101":102,"_103":202,"_105":203,"_107":69,"_108":204,"_118":207,"_120":208,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13974540,"terapia-dietei","Terapia dietei","Astăzi e marți, 1 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:53 dimineața și apune la 5:58 după-amiaza.\r\nTemperatura: -5˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1032.8 mb, în urcare \r\nȘanse de precipitații:20%\r\nUmiditate: 85%\r\nVânt: 23 km/h din directia NNV \r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nA venit primăvara, iar pe mine nu mă mai încap hainele. Patul. Mașina. Biroul. Nu mă mai încape propria mea viață. Am 51 kg, adică cel puțin vreo 3 în plus, știu, unora li se vor părea un moft, ce înseamnă 3 kile acolo amărâte... Înseamnă! Înseamnă că îmi pierd bărbatul, amantul, șeful mă dă afară, plozii mă reneagă, vecinii mă pun să plătesc dublu la întreținere, falimentez pentru că trebuie să cumpăr dublu creme, săpunuri și alte prostioare, iar agonicii vor suporta zeci de texte de supărat sunt, Doamne, supărat, mai cu seamă că nici un editor nu s-a gîndit că mă voi îngrășa vreodată suficient cât să mă displac și, ca atare, am nivel de postare directă.\r\n\r\nAstăzi e miercuri, 2 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:51 dimineața și apune la 5:59 după-amiaza.\r\nTemperatura: -1˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1037.9 mb\r\nȘanse de precipitații:10%\r\nUmiditate: 74%\r\nVânt: 18 km/h din directia N \r\nKilogramele mele: 51\r\nNu mai pot trăi cu mine însămi. Până și bluza de pijama îmi stă mulată pe țâțe și ridicată pe burtă. Chiloții mă strâng, port doar blugi elastici. Nimic pe lumea asta nu pare să fie mai dramatic și mai ridicol decât să nu mai încapi în proprii tăi chiloți. \r\nMă obsedează imaginea uneia de pe Discovery pe care o îngrășa bărbat-su și pe care o curăța printre șunci cu un burețel infim, ca apoi s-o filmeze și s-o posteze pe site-uri pornografice. Pentru genul ăsta de admiratori, devin tot mai apetisantă, doar că pe mine refuză bărbati-miu să mă șteargă cu burețelul. Și nici nu ma filmează. Își amintește cu nostalgie ce suplă m-a luat el, la 43 de kile. Îl văd cum oftează și îi seacă viața prin vene, am să renunț la gestul de a-l întâmpina seara, când vine acasă. Imaginați-vă cum e să te înamorezi de o căprioară și să ți se așeze în poală în fiecare zi o bovină din ce în ce mai mare.\r\nAmantul pleacă tot mai des în delegații, iar plozii mi-au solicitat subtil să fie ridicați de la școală de bunici. Ca o încununare a umilinței, mi s-au spart amortizoarele la mașină.\r\nE ziua deciziei. Până aici!\r\n\r\nAstăzi e joi, 3 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:45 dimineața și apune la 6:00 după-amiaza.\r\nTemperatura acum: -14˚C\r\nStarea vremii: ceață\r\nPresiunea atmosferică: 1037.9 mb\r\nȘanse de precipitații:10%\r\nUmiditate: 71%\r\nVânt: 11 km/h din directia N\r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\n\r\nAșa cum face orice femeie responsabilă, conectată la realitate, așa cum face o adevărată femeie, de trei ori femeie, nemaipomenit de femeie, mult prea femeie, prea destul femeie, primul lucru este să-mi calculez indicele BMI, WHR, raportul talie-șolduri, circumferința încheieturii, a staturii, integrală din înălțimea la pătrat și greutate, talia la nivelului buricului, procentul de grăsime din organism și să mă cântăresc de 5 ori pe zi... Ha! Așa-i că habar n-aveați de astea?\r\n\r\nAstazi e vineri, 4 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:47 dimineața și apune la 6:02 după-amiaza.\r\nTemperatura: -16˚C \r\nVizibilitate: 5.0 km\r\nPresiunea atmosferică: 1031.8 mb\r\nȘanse de precipitații:10%\r\nUmiditate: 69%\r\nVânt: 8 km/h din directia VNV\r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nAm achiziționat toată bibliografia tematică și un stepper. De azi viata mea se va schimba.\r\nBună dimineață, primăvara și siluetă! Îmi car șoldurile ca pe tancuri rusești, le biciuiesc cu un duș scoțian, fac abstracție de clănțănitul dinților și mă maaasez cu două creme anticelulitice pe coapse, pulpe și posteriorul cât insula Dramei totale.\r\nDau drumul la televizor. O tipă îmbrăcată în maieu roz, blugi strâmți și pantofi sclipicioși cu toc face exerciții matinale. ”faceți rotiri cu piciorul cu raza cercului în spate”. Ei, nu zău! Dă-i și calculează raza cercului în spate! Ce diferență e între raza cercului din spate și raza cercului din față totusi? și cât de în spate? și ce rază?\r\nFac rotiri cu raza cercului în spate așa cum mă taie capul. Deja mă simt mai bine. Mai suplă. Mai antitanchistă. Mai căprioară, mai diafană, mai specială oricum. Și, cu siguranță mai înfometată.\r\nIau micul dejun conform dietei nou stabilite. Cereale fără zahăr și cafea neagră. Ca și ziua de azi.\r\nLa serviciu am voie un iaurt mic la ora 10, 30. Îl hăpăi fără măcar să-i simt gustul. Păstrez cutia și, când ceilalți ies din birou, îi înfulec și eticheta.\r\nNu mă satur, așa că iau masa de prânz în avans. 1/4 proteine slabe, ¼ amidon și ½ legume. Bleah! Aș mânca o șaorma.\r\n\r\n\r\nAstăzi e sâmbătă, 5 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:41 dimineața și apune la 6:03 după-amiaza.\r\nTemperatura: -1˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1011.9 mb\r\nȘanse de precipitații:20%\r\nUmiditate: 69%\r\nVânt: 26 km/h din directia NNV\r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nÎncep ziua pe stepper. Îmbrac costumul special de transpirat. Mă simt ca în cămașa de forță, ceea ce ar presupune să mă simt plină de energie. Nu-mi iese, nu mi-am băut cafeaua și aș mînca o omletă picantă și calorică. Alung gândul acesta murdar și pun o muzică motivantă. În vreme ce îmi sună în urechi pe rând ”Divorcio”, ”o bucată de carne de porc nu e o bucată de carne de vită și e foarte fericită că e o bucată de carne de porc”, ”tulai iiii că-s tare grasă și slănina mă apasă ioi”, ”omleta de ouă, de ouă de broască, de broască țestoasăăăăăă”, ”El bacalao”, știați că el bacalao înseamnă cod? Nu-l traduc că mă apucă disperarea. Como me gusta.... el bacalao, tu bacalao, con papas...\r\nLa dietă până și eu aș fi în stare să compun un șlagăr nemuritor. Am ajuns la concluzia că marile capodopere s-au născut din foame. Vezi textul de față.\r\n\r\nAstăzi e duminica, 6 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:43 dimineața și apune la 6:05 după-amiaza.\r\nTemperatura: -1˚C \r\nPresiunea atmosferică: 1011.9 mb\r\nȘanse de precipitații:20%\r\nUmiditate: 69%\r\nVânt: 26 km/h din directia NNV\r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nLecția zilei de azi e să beau 4 l de apă. Nimic rău în asta, decât că am o burtă ca de luna a 8-a și mă duc la pipi din 5 în 5 minute că am vezica mică, săraca.\r\n\r\n\r\nAstăzi e luni, 7 Martie 2011\r\nSoarele rasăre la 6:40 dimineața și apune la 6:07 după-amiază.\r\nTemperatura: -3˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1034.9 mb\r\nȘanse de precipitații:10%\r\nUmiditate: 65%\r\nVânt: 27 km/h din directia N \r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nȘtirea zilei de azi: un dezaxat și-a bătut nevasta cu ciocanul, a uns-o cu ulei și a mancat-o! Ei, bine, tipul de lângă mine arată destul de apetisant, mai cu seamă de când are gușiță.\r\n\r\n\r\nAstăzi e marți, 8 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:40 dimineața și apune la 6:07 după-amiaza.\r\nTemperatura: -3˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1034.9 mb\r\nȘanse de precipitații:10%\r\nUmiditate: 65%\r\nVânt: 27 km/h din directia N \r\nKilogramele mele: 51\r\n\r\nPlozii pleacă la școală înainte să mă trezesc eu, consortul s-a mutat la mă-sa, amantul a realizat că nevasta e cea mai frumoasă și suplă femeie din lume, mama a lăsat toată averea asociației bulimicilor anonimi, iar eu am tot 51 de kile și sunt depresivă.\r\nVestea proastă e că Prozacul îngrașă.\r\n","Astăzi e marți, 1 Martie 2011\r\nSoarele răsare la 6:53 dimineața și apune la 5:58 după-amiaza.\r\nTemperatura: -5˚C\r\nPresiunea atmosferică: 1032.8 mb, în urcare \r\nȘanse de",{"_110":82,"_111":82,"_112":205,"_114":206,"_116":82},9,"5560",[],"2011-03-13T00:00:00.000Z",{"_70":210,"_58":211,"_60":212,"_99":213,"_101":102,"_103":214,"_105":215,"_107":69,"_108":216,"_118":219,"_120":220,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13963796,"terapia-amintirii","Terapia amintirii","Fotografii din răspântie","Port numele bunicii. Pesemne familia mea n-a avut niciodată o imaginație onomastică prea bogată. Și nici inițiative revoluționare, așa încât bunica s-a căsătorit la 18 ani cu bunicul printr-un aranjament al familiilor. El se făcea cu o nevastă frumoasă și bună de prăsilă, ea cu un soț bogat.\r\nDupă o bătaie zdravănă de la taică-su, bunica a decis că va fi fericită cu bunicul.\r\n\r\n Minitablou sepia, rama pictată manual, groasă, cartonată, foto 9/14 Agfa probabil cu burduf: Are postura forțată de studio, nefirească. E fotografiată pe un taburet cu ornamente, pe care i se înfășoară voalul ca o pânză de păianjen din filmele cu castele părăsite. Își ține gleznele mici oblic una peste alta, sub care îi răsar niște pantofi caraghioși și prea plini, cu toculeț mic și bont. I se văd umerii prin rochie, o rochie lungă care nu pare perfect albă, înzorzonată cu broderii, îi urmează trupul subțire de copil, încă în creștere, cu poale care parcă îi vin în clini abia de la genunchi în jos. Părul negru, drept și foarte lung îi îmbracă umerii și brațele ca o armură. Direct pe creștet, căzut ca palma lui Dumnezeu, voalul prins aproape comic cu o diademă, cumva deasupra frunții. Direct așa. Și o magnolie uriașă tragi-comică pe-o parte.\r\nUn copil împopoțonat ca pentru serbare. Pe care căzuse cometa căsniciei. \r\nS-a măritat și și-a strâns părul. Și așa l-a ținut timp de 70 de ani și 7 copii, din care a îngropat vreo trei. Toate fete.\r\nCând am cunoscut-o pe bunica, deja nu mai plângea. Așa cum nici nu zâmbea.\r\n Cum se fac lacrimile ca doar nu avem apa în ochi? Ba cam ai, doar că nu vine toată o dată, 99% din apă și ceva săruri... Apă cu sare? Așa ceva... Deci așa se face marea! \r\n\r\nFiind ultima nepoată, nu o impresionam prea tare. Ea însă pe mine da. Era mai degrabă sensibilă la caii bolnavi, pe care îi trata cu spânz băgat sub piele, la fata care făcea curat, veșnic gravidă, la câinii prinși în gardurile vecinilor, la via mănată de ploi și la merii din fața casei.\r\nBunicul a plantat câte un măr pentru fiecare copil. Fiecare copil îngropat usca de fiecare dată un pom. După ce a murit bunicul, bunica a plantat meri pe toată aleea din fața casei și un corn. Din care an de an făcea o băutură dulce și ușor astringentă, gustoasă - gustoasă, pe care o servea cu ușoară trufie.\r\n Coarnele au gustul copilăriei. Sâmbure lemnos, lunguieț, îmbrăcat în aromă dulce acrișoară. Tălpi goale, vișinii, miros de vară, uitare și prea multă pace. Învârtit până la amețeală, fusta mea cu flori mici, ca o farfurie zburătoare, albine, trifoi, locuri ascunse, comori. Podul casei plin de mistere, pisoi prea mulți, pianul bunicii, căsuțe pentru porumbei, veranda cu leandri. Greierii noaptea. Roxana cu ochiul bandajat, Maria cu bomboane ascunse în șorț, poarta de fier, flori de mușețel, corcodușul. Pădurea, untișorul, câinele dezlegat, toate lucrurile poartă nume. \r\n\r\nBunica nu i-a spus niciodată pe nume bunicului. Prin ce vrajă semantică a reușit ca 60 de ani de căsnicie să nu i se adreseze pe nume, numai ea știe. Așa cum toată copilăria mea nu mi-o amintesc decât în negru.\r\n Foto sepia: Bunica ține în brațe primul născut, pare fericită și mândră. Încă prea slabă. Bunicul are o pălărie neagră și se uită fix în obiectiv. Are urechi clăpăuge și pare un om bun. \r\nPrimul născut al bunicii a fost băiat. În fotografie poartă un fel de rochiță, cred că e din același material ca șalul bunicii. Cel mai mare, dar parcă și cel mai puțin arătos, sau, în tot cazul, poate așa mi se părea mie în copilărie.\r\n29 de ani mai târziu, a apărut mama. Un accident jenant, nici o femeie la 48 de ani nu mai face copii. Bunica a plătit nașterea mamei cu blamul comunității, ce femeie de 48 de ani mai face plozi, dar mai ales ce femeie la 48 de ani mai face sex.\r\nMama a fost singura fată supraviețuitoare. La botezul mamei, ultima soră se stingea în urma unei pneumonii.\r\nÎn sfidarea vecinilor, bunicul a renovat casa, a mai plantat un măr, în vreme ce bunica nu a mai pășit niciodată de atunci în afara curții.\r\n\r\n Foto alb negru: Mama e un copil de doi ani, are o rochiță plină de volane, fundă în păr și piciorușe grase, late și desculțe. Se uită încruntată în obiectiv, stă pe un scaun cu spătar imens. Ține în mână o floare. Alături se vede unul din leandrii bunicii. \r\nPentru bunica, nu era minune mai mare pe lume ca leandrul. Pe cât de frumos și parfumat, pe atât de toxic. Nu aveam voie să ating leandrii și niciodată nu mi-a fost clar pe cine proteja de fapt bunica, pe mine sau arbuștii ei.\r\n\r\n Binecuvântează, Doamne, masa aceasta și pe oamenii din jurul ei, Lăudat fie Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Amin. \r\nSupraveghează din picioare și nu mănâncă niciodată în același timp cu ceilalți. Maria aduce oale imense și țuică. Pe pervazul ferestrei sunt poame uscate, care miros a sărbătoare, de la gramofonul bunicii saltă unul din valsurile ei. E grațioasă și inertă în același timp. După amiaza coase. O face ca și cum s-ar ruga. Cu ochii plecați, ușor umezi, fugită în alt univers. Uneori citește dintr-o carte de rugăciuni cu înveliș negru, care miroase a zahăr ars.\r\nTresare când strigă la poartă Sofia. I s-a îmbolnăvit calul, dar bunica nu se sinchisește prea mult, nu arde nimic, femeie, apoi Sofia o mituiește pe bunica prin mine, oferindu-mi 10 ouă crude, cu care invariabil mă ascund în vie și mă prefăc că le gătesc.\r\n\r\nÎn spatele viei, bunica avea lanul de porumb și lucernă, apoi, în spatele lui, era pădurea. Unde adesea fugeam cu câinele. La marginea pădurii era Leaota, un râuleț tihnit, pe care îl deranjam doar când dădeam la apă fustele din frunze de brusturi și salcie de paparude și lansam pentru eternitate o păpușă făcută din ceară sau miez de pâine, care avea să aducă ploaia după Paște.\r\n Paparudă rudă... vino de ne udă, cu galeata-leata, peste toată ceata...\r\nDă-ne Doamne, cheile, să descuiem cerurile, să pornească ploile, să curgă șiroaiele, să umple pâraiele. \r\nMă îmbracă în frunze late și mă trimite cu alți copii să aduc ploaia. Sacrificăm o pâine făcută și descântată de bunica, pe care o împărțim între noi în pădure și din ce rămâne lansam pe Leaota. Deși nu am voie să primesc bani, în ziua de paparudă mă îmbogățesc pentru tot anul sau măcar până la colindatul de Crăciun.\r\nUdăm cu apă, imitând gestul lui popa Mitică de la sfințirea de Bobotează. Un tip îmbrăcat în cămașă albă se răsucește pe toate părțile și ne îndeamnă să-l stropim. Îl facem ciuciulete, iar el ne dă bani. Nu vine ploaia dacă te plătește cineva! Ei, ei ei, Paparudă rudă, Vino de ne udă, Ca să-nceapă ploaie, Să curgă șiroaie... Hai, ploiță!\r\nMă ustură tălpile, nu-s învățată să merg desculță. Alerg doar ca să nu fiu nevoită să țin picioarele prea mult în același loc. La râu dăm drumul păpușii pe apă. Ne chinuim să dramatizăm momentul. Una dintre fete a adus ceapă ca să lăcrimeze mai abitir. Împărțim pâinea și chiar îmi vine să plâng.\r\n Foto mișcată: Leaota miroase a libertate, a mâl, a zbor și a moarte. Câinele nu îndrăznește să se arunce în apă și latră nebun. Crengi înstrăinate sfidează verva Leaotei. Roxana nu are un ochi și ține permanent pe față un plasture. Ochiul ei e albastru și halucinant. \r\n\r\nPopa Mitică vine să sfintească și casa, și curtea. Să trăiți, frumoaselor! E jovial, roșu în obraji, înalt și cu părul complet alb. Parcă mereu pus pe șotii. Fă-ți și tu măcar o cruce, îi zice tatei. Tata face. Și râde. Popa Mitică rămâne până seara, bunica frige carne, iar frații mamei scot șahul. Spre miezul nopții, popa Mitică e abțiguit, iar frații mamei se ceartă pe scor și mă gonesc la somn. Bunica are plăpumi grele. Face focul și uită să mă sărute de noapte bună.\r\n\r\n Cum te cheamă? Elena. A cui ești? A lu’ bunica. \r\n\r\nMi-am prins glezna în spițele bicicletei. Stau în pat, lovită, distrusă, bolnavă, plină de jale, cocoțată pe perne mari, albe și apretate, pe colțurile cărora bunica a brodat. Îmi unge glezna cu o pomadă galbenă, groasă, fără miros. Nu îndraznesc să mă vait din cale-afară, bunica nu e un spectator sensibil la accidente. Stai locului, copile, parcă ai avea viermi în fund!\r\n\r\n A cui ești tu? A lu’ bunica. Unde stai? În răspântie.\r\n\r\nBlur, 35 mm, ASA 200: Stau între pernele bunicii, stânjenită și mândră. Bunica tocmai mi-a atârnat, consolator, cerceii ei. Cu piatră roșie, în care, fără să le înțeleg vreodată semnificația, stau încrustate o ancoră, o cruce și în mijloc o pică. Sunt pătată pe palme și pe buze de nuci verzi. Am genunchii juliți și glezna oblojită. Bunica face deasupra mea semnul crucii.\r\n Fugi deochi din ochi, din gene, din sprâncene, din buze, din zgârciul nasului, din măduva oaselor, din creștetul capului și du-te unde cocoșul nu cântă, unde popa nu toacă, acolo unde te-așteaptă cu mesele întinse, cu făclii aprinse și las-o curată, luminată, ca aurul curat, ca poala Maicii Domnului, ca Domnul Nostru Isus Hristos, așa cum Dumnezeu a lăsat-o, Amin! \r\n\r\nMama smulge buruienile din jurul mormintelor. Sărută crucile de mii de ori, parcă fără sfârșit. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji și mă uită. Stau pe cărarea dintre morminte și nu știu ce să fac cu mâinile. \r\nCimitirul are porți largi, uriașe, ca la intrarea într-un parc de distracții. Lumea vine în cârduri, toti sporovăiesc, au mâinile pline de coșuri și pachete, lumânările ard la fiecare mormânt, oamenii se bucură că se întâlnesc. Popa Mitică ne întâmpină, ca de obicei, jovial și roșu în obraji: Să trăiți, frumoaselor!","Port numele bunicii. Pesemne familia mea n-a avut niciodată o imaginație onomastică prea bogată. Și nici inițiative revoluționare, așa încât bunica s-a căsătorit la 18 ani cu bunicul printr-un",{"_110":82,"_111":82,"_112":217,"_114":218,"_116":184},15,"6916",[],"2010-12-07T00:00:00.000Z",{"_70":222,"_58":223,"_60":224,"_99":225,"_101":102,"_103":226,"_105":227,"_107":69,"_108":228,"_118":230,"_120":231,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13961658,"saudade-mariza","Saudade - Mariza","Cronicallandalla","Am două mari iubiri necondiționate (sau e pleonasm?!): Mariza și Cohen. Despre Leonard Cohen am apucat să vă spun, am patetizat, am făcut declarații de amor etern, am scris o minicronică, am jurat credință pe toată discografia Cohen, am, și am, și am. Pe Mariza am ratat-o la Timișoara acum doi ani, daaaar am fost anul ăsta pe 11 noiembrie la Sala Palatului să o ascult, văd, inhalez, mănânc de vie. Noroc că, într-un moment de intervenție divină, n-am mâncat-o.\r\nM-am îndrăgostit de fado odată cu prima audiție Amalia Rodriguez. Nu am de gând să vă spun povești despre fado, probabil le și știți, începând cu cele ale primei fadiste, nici nu am de gând să vă pisălogesc cu ce poate însemna fado și cum a apărut el așaaa, peste mări și țări, dar nu mă pot abține să nu vă împărtășesc o pasiune. Poate părea un moft această pasiune care naște pasiune direct din spiritul portughez, dar cred că fado, deși nu poate fi cântat de oricine, se poate dărui oricui. Sinonim cu Portugalia, fado, o dată atins, își depășește granițele pentru că este al sufletului. Gândeam mai demult că durerea, nostalgia, moartea, tristețea, visul, himera și dorul sunt puse în fado ca răzbunare divină, saudade, acum, ascultând-o pe fenomenala Mariza, am să spun că fado, pentru mine, pe lângă toate acestea, e abandon, fragilitate, forță, gingășie infinită, feminitate și mister.\r\nNu am crezut vreodată că Amalia Rodriguez, diva incontestabilă a fado-ului, la moartea căreia Portugalia a ținut trei zile doliu, va fi vreodată surclasată în inima mea de vreo altă fadistă. Și totuși...\r\nÎntre forță fără limite și fragilitate, între tradiție și nonconformism, între dăruire și fascinație, fado a născut un fenomen numit Mariza. Vocea absolut specială, pusă adesea pe seama influențelor africane ale originii cântăreței, jertfește fiecare sunet, fiecare silabă, fiecare tăcere alături de o expresivitate a trăirii uimitoare. Firește că fado nu poate fi cântat de oricine.:) Mariza nu interpretează, ci trăiește pur și simplu în fiecare sunet. Ca pe o ofrandă magică și intimă. Nu-mi spuneți că mă exprim patetic, dar cum poți spune în cuvinte ce această femeie trăiește cu fiecare respirație pe scenă, în ochii tuturor? În spațiul discreției celui care știe deșertăciunea demonstrației, a recuzitei sumare specifice fado-ului, Mariza arde ca un rug. Și o urmezi necondiționat.\r\nAzi am împreunat mâinile în rugăciune și trupul meu a început să tânguie invocații fado, pesemne tu ești chitara cu douăsprezece corzi care îmi injectează himere în vene și cel care îmi desenează acum prin amintiri gustul depărtării. Când Shiva a dăruit lumii dansul, i-a pus în mâini o putere fără limte și odată cu ea, dualitatea, forța de a gândi cu trupul și memoria simțurilor, haos total.\r\nȘi durerea, nostalgia, moartea, tristețea, visul și dorul, le-a pus în fado, răzbunarea divină, saudade. \r\n","Am două mari iubiri necondiționate (sau e pleonasm?!): Mariza și Cohen. Despre Leonard Cohen am apucat să vă spun, am patetizat, am făcut declarații de amor etern, am scris o minicronică, am jurat",{"_110":82,"_111":82,"_112":205,"_114":229,"_116":82},"5539",[],"2010-11-18T00:00:00.000Z",{"_70":233,"_58":234,"_60":235,"_99":-7,"_101":102,"_103":236,"_105":237,"_107":69,"_108":238,"_118":240,"_120":241,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13942629,"terapia-perpetuarii","Terapia perpetuării","Femeile îți regulează viața, deși eu am aflat lucrul ăsta abia după 2.374 zile de căsnicie.\r\nM-am căsătorit din dragoste, era plină de pasiune, drăgălășenie și zvâc. Mă iubea cu devotament și abnegație, ca în filmele coreene, atât că, în ciuda strădaniilor, nu-i reușeau chiar toate dovezile de dragoste domestică. De pildă nu-mi amintesc să se fi trezit vreodată dimineața, special să-mi pregătească mie micul dejun. Să se fi ridicat din așternuturile calde și intime, să-și fi încalțat papucii mici și pufoși și, apoi, cu pași mărunți și mișcări languroase, să fi pus de cafea. Deși era dotată cu imense colecții de rețetare pentru 10 generații, gătea ba prea gras, ba prea dietetic, ba prea asiduu, ba deloc. Era prea gingașă ca s-o las să dea cu aspiratorul, avea mâinile prea fine ca să spele vase, idei prea înalte ca să-și bată capul cu prostii gospodărești.\r\nDar, pe Juno, Hymenus, Agni, Yueh Lao și toți zeii căsătoriei, avea cea mai tare calitate pe care o poate avea o femeie: făcea sex ca o zeiță.\r\nDeși nu țineam neapărat, am fost primul. Mi s-a oferit ca un miel la tăiere, frumoasă, ingenua, îndrăgostită și atât de transparentă că aproape îi puteam zări vintrele prin pielea netedă și întinsă. Era a mea și numai Dumnezeu știe ce făcusem în viața asta de înduioșasem divinitatea să-mi dea o virgină înamorată și dedicată.\r\nÎn primul an de căsnicie am învățat-o tot ce știam, cu prețul tonelor de vitamine îngurgitate pentru supraviețuire, nopților nedormite și anchetelor pentru tulburarea liniștii publice în miez de noapte la reclamațiile vecinilor. În al doilea an, a început să aibă inițiative, să inventeze jocuri, să facă scheme acrobatice, surprize tot mai elaborate, romane erotice fluviu puse în scenă, ghidușii kinky la limita provocării, cât să nu mă panichez, și începuse chiar să gătească mai bine.\r\nEram un bărbat fericit și viața mă cadorisise cu motorul cel mai puternic al lumii, sexul. Soarele răsărea pentru o nouă zi plină de tandrețe și erotism, stătea pe mijlocul cerului cât să fug până acasă să i-o trag ei, apoi apunea pentru scenele tot mai porno îndraznețe ale nevesti-mii. În ciuda cârcotașilor, sprâncenelor ridicate sceptic ale amicilor și avertismentelor de cumpătare ale familiei, nu mă săturam de nevastă-mea. Totul era un vis erotic perfect din care nu doream să mă trezesc vreodată.\r\nȘi, totuși, lovitura soartei mi se pregătea mai devreme decât credeam, deși, ca un idiot, nu am presimțit-o, în ziua în care mi-a zis, pe tonul cel mai galeș și ademenitor cu putință, pentru că da, da, avea și cea mai sexy voce din lume și din ceruri: ”Dragostea mea, cred că ar fi timpul să ne împlinim iubirea și să avem un copil!”\r\nNaiv și bou, am fost flatat, aveam să-mi extind genele, să fac lucruri mărețe pentru omenire printr-un plod frumos, deștept și hărăzit, să o fac pe ea fericită, să dau de lucru maică-mii cu un nepot, să prezint garanția socială cea mai valoroasă șefului pentru îndelung așteptata promovare și, mai ales, dar mai ales, să fac și mai mult sex pentru asta. Și am făcut. Am dublat porția de vitamine și câteva luni m-am bucurat de atenția și tandrețea ei triplate. Copleșitor totuși, dar purtam pe umeri responsabilitatea procreării și împlinirea familiei, nu te joci cu astea.\r\nNu se juca nici ea în ziua în care mi-a cerut să facem control medical. Era ciudat, de ce după atâtea luni de antrenament, ea nu rămânea gravidă, de ce viața e nedreaptă cu ea, de ce eu nu sunt în stare să-i asigur măcar atâta lucru, de ce, de ce, de ce. Firește, nici o consolare nu era suficientă, nici o încurajare destul de argumentată, nici eu destul de determinat și breaz pentru așteptatul eveniment.\r\nPasionalele noastre acuplări au devenit luuungi discuții despre fertilitate, pozitiile noastre cele mai spectaculoase au fost înlocuite de pozițiile cu probabilitatea cea mai mare de însămânțare, schemele noastre acrobatice au evoluat în altele și mai acrobatice, în care își suia obsesiv picioarele pe pereți, făcea podul, lumânarea, se rotea pe toate fețele și laturile. Sărutările și tandrețurile postorgasmice au fost sabotate de înțepenirea ei obsesivă, se transformase într-un aspirator de spermă, mereu disperat, mereu nesătul, mereu încrâncenat. ”Nu mă atinge, nu mă mișca, nu mai zgudui patul! Mai adânc, mai repede, mai mult, mai sus, mai jos, mai stânga și mai dreapta, mai altfel!”\r\nPlângea. Era gravidă Eva Herzigova. Ooook, până și Eva Herzigova, cine o fi aia, era gravidă! Numai ea nu. Ea de ce nu? Din cauza mea, firește. Nu eram bărbatul potrivit, nu eram destul de procreator sau nu ma asigurasem că sunt pereții destul de verticali ca să-și suie ea picioarele după acuplare, iar spermatozoizii mei – leneși și ăia, desigur – să aibă pantă bună de schiat.\r\nZiua în care un medic sonat și libidinos mi-a pipăit scula si m-a pus să dau probe a devenit și cea mai neagră zi din viața mea. Nu știu dacă el inventase metodele sau inchiziția, sau poate lumea asta de milioane de ani se perpetuează astfel, dar trebuia să dau mostre ale bărbăției prin exerciții, scheme și torturi la care iadul însuși ar fi înfiorat doar să cugete. Era prea mult. Cu ochii în tavan, ca să nu-mi zăresc chiloții în vine și pe sonat coborât cu ochelarii în ouăle mele, am strans din dinți și din fesele pe care nevastă-mea obișnuia în altă viață să le adore, și, doborât de revelația condiției mele umane, cu ultima rămășiță de stimă de sine, mi-am depus icrele. Aș fi dat pe gât un whisky dublu, dar sonatul și mimoza, într-o conspirație de care abia aflasem, aveau reguli stricte. Mi-am îndeplinit scurt și antiseptic misiunea, mi-am ridicat pantalonii mimând inutil demnitatea și am ieșit traumatizat definitiv din cabinetul nebunului. Care rânjea. Și, care, pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că îmi face cu ochiul. Eram prea traumatizat să mai pun la suflet și prostia asta.\r\nVestea bună și parțial consolatoare era că, după toate chinurile, păream capabil să procreez, micii mei înotători păreau armate vajnice, puternice și izbăvitoare trimise să cucerească lumea.\r\nAcum nu ne mai trebuia decât un program organizat și bine gândit de făcut sex.\r\nDiminețile mele de altădată, pline de iubire, tandrețuri, apelative siropoase, pupăceli alintate, atingeri languroase, care dădeau un sens existenței mele, au devenit dimineți organizate, riguroase și pline de angajament. Cât își măsura ea temperatura bazală, eu trebuia să îmi iau pastila de zinc, sa fac exercițiile de respirație sănătoasă și, desigur, micul dejun asezonat cu semințe de brânca ursului.\r\nFăceam sex doar în zilele permise, când termometrul ei arăta de la 36 virgula 8 la peste 37 de grade, iar ea bifase zilele cu x-ulețe pe calendar. Termometrul ăla îi intra în vagin cu mult mai des decât îmi era mie permis accesul. Îl uram, deși îi așteptam sentința în fiecare dimineață. Firește că până atunci nu aveam voie să mă prostesc alandala ca un imberb și să-mi irosesc prețiosul izvor genetic. De parcă aș mai fi avut vreun chef.\r\nStabilise zile, pierdusem șirul, când da, când nu, așteptam să mă anunțe când și cum, măcar scopul, aleluia, îmi era clar.\r\nScopul a venit pe lume cu surle și trâmbițe, după vreo jumătate de an de x-ulețe, încă nouă luni regulamentare și câteva mii de disperări existențiale personale. Are bucle, pretenții, tot felul de chestii adorabile, e frumos și deștept ca mă-sa. Nevastă-mea a încetat să-mi mai fie amantă ori călău, deși o suspectez că a rămas în bune relații cu sonatul. Mi-a devenit cea mai specială tovarășă de viață, mai ales când ne regăsim unul pe altul nopțile. În nopțile în care ne predăm unul altuia schimbul la odorul plin de varicelă. Același devotament și aceeași abnegație, ca în filmele coreene.\r\nAm speranțe mari însă, pentru că mai vrea un copil, și – în sfârșit - o să mai fac și eu, din nou, sex!","Femeile îți regulează viața, deși eu am aflat lucrul ăsta abia după 2.374 zile de căsnicie.\r\nM-am căsătorit din dragoste, era plină de pasiune, drăgălășenie și zvâc. Mă iubea cu devotament și",{"_110":82,"_111":82,"_112":117,"_114":239,"_116":82},"3701",[],"2010-05-30T00:00:00.000Z",{"_70":243,"_58":244,"_60":245,"_99":246,"_101":102,"_103":247,"_105":248,"_107":69,"_108":249,"_118":251,"_120":252,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13935780,"claustrofob","Claustrofob","migrene","Sunt un fluture prizonier. Respir în camere portocalii, de împrumut, cu ferestre spre gang. Aprind țigări de câte ori ridici tu lumi în spatele limanurilor. Îmi disimulez culorile în zboruri ordonate. Un viorist cântă între ziduri, tu plătești. Apoi înșiri cuminte drumuri, treziri și fluturi, alți fluturi. Un copil aruncă lumini albastre în port, te caut, catargele sunt cruci mișcătoare. Miroși a țărm.\r\nO femeie cu ochi albi, e nefiresc, tu vezi?! Nu te miră, fotografiile tale sunt alb negru. M-ai țintuit la fereastră ca pe-un fluture în insectar, văd gangul sinucigașilor romantici după perdele și îți povestesc uneori despre el. Tu zâmbești, ridici din umeri și ridici lumi.\r\nN-ai avut niciodată curajul să privești în jos.\r\n","Sunt un fluture prizonier. Respir în camere portocalii, de împrumut, cu ferestre spre gang. Aprind țigări de câte ori ridici tu lumi în spatele limanurilor. Îmi disimulez culorile în zboruri",{"_110":82,"_111":82,"_112":117,"_114":250,"_116":82},"4071",[],"2010-04-05T00:00:00.000Z",{"_70":254,"_58":255,"_60":256,"_99":246,"_101":102,"_103":257,"_105":258,"_107":69,"_108":259,"_118":261,"_120":262,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13925906,"prea-devreme","Prea devreme","Totul a fost prea devreme, clipeai cu un avans de două priviri, abia-mi țineam respirația după goana și mirarea regăsirii.\r\nOamenii se făcuseră ceață grea de jur împrejur, abia se crăpase de viață, când ți-ai întors ceașca de cafea să ne citim îmbrățișarea. Îmi era prea devreme, abia îmi mijeam ochii printre degetele aspre cu care îmi spălai fața de vise.\r\nOrbecăiam după speranțe prin buzunarele pijamalei mototolite de spaimele somnului, când tu băteai din picior a nerăbdare în pragul evadării.\r\nTe-aș fi urmat așa cum eram, în papucii vechilor dimineți șifonate, când mi-am dezlipit ochii și am văzut că era prea târziu.\r\n\r\n $\"fall$ ","Totul a fost prea devreme, clipeai cu un avans de două priviri, abia-mi țineam respirația după goana și mirarea regăsirii.\nOamenii se făcuseră ceață grea de jur împrejur, abia se crăpase de viață,",{"_110":82,"_111":82,"_112":82,"_114":260,"_116":82},"3841",[],"2010-01-27T00:00:00.000Z",{"_70":264,"_58":265,"_60":266,"_99":-7,"_101":102,"_103":267,"_105":268,"_107":69,"_108":269,"_118":271,"_120":272,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13906134,"terapia-evadarii","Terapia evadării","M-am trezit ieri dimineață renăscută, nu făcută, un hamster. Nu, nu vă speriați, n-am dramatismul și nici subtilitatea gândacului lui Kafka. Eu m-am trezit un hamster total nespectaculos și, mai mult decât atât, lovită de revelația și conștiința profundă a faptului că sunt un hamster. Fără îndoieli, fără orbecăiri, fără zbateri, fără probleme majore de adaptare.\r\n\r\nAm căscat, mi-am inspectat fălcile ca două gogoși de profiterol, apoi mi-am făcut cruce cu lăbuța că am trăit s-o văd și pe-asta. Cu una dintre lăbuțe, firește, ăsta e avantajul când ești hamster, ai două drepte.\r\nApoi, m-am cuibărit sub pătură, pentru că, odată cu blana roșcată, am început să detest spațiile deschise. Și-am început să clipesc pe ascuns, pe rând, din câte un ochi și, în sfârșit, să-mi inventariez liniștită proviziile. Stocasem totuși prea mult.\r\nFix atunci m-a lovit o neliniște nespecifică momentului dimineții, se știe, am fost dintotdeauna o crepusculară. Prea multe provizii. Prea multe. Și, brusc, am început să atârn nefiresc de greu, nefiresc de îngrămădită că aproape m-a gâdilat neplăcut senzația claustrofobiei.\r\n\r\nMi-am scos mustățile de sub pătură și am renunțat fără remușcări (vorba vine, știm cu toții cât de des mușcă și remușcă hamsterii, mai ales dacă au frustrări existențiale de aprovizionare). Așaaa, ce ziceam? Da, am renunțat în primă urgență la un ghemotoc de scame roșii. Îmi amintea de o veche jucărie de pluș cu ochi inexpresivi din nasturi negri. Pentru câteva secunde am văzut-o ca pe viu, sprijinită de zăbrelele unui pat de lemn, plină de muci și smiorcăieli de plod înfometat. Pentru ce ținusem porcăria asta ani de zile, n-am idee. Avariție de hamster prost.\r\n\r\nAm mai scuipat, pe rând, vreo două bentițe albe, o șosetă cu dungi colorate, o batistă cu nod... pentru ce făcusem nodul ăla totuși? O carte mărunțită, o țigară furată, o poezie cu rimă nereușită, o jumătate de cravată și un inel. Ptiu! Cât pe-aci să mor de piatră în gât.\r\nPrea multe provizii totuși, prea multe ostentații. Nu vă mai dau detalii, până și mie mi s-ar întoarce stomacul pe dos să le numesc, am scuipat nesimțită și grotesc toate porcăriile adunate naiba știe când.\r\n\r\nApoi, eliberată, goală, ușoară, eu, hamsterul fantastic, am decis să evadez. Să ies în sfârșit în lume și să rod mobila tuturor timpurilor. Mi-am făcut curaj, mi-a frecat lăbuțele din față până m-au ars (sîc), și am zbughit-o de sub pătură. Mirosea divin. A lemn uscat și măr nou. A casă locuită și alint din vârful degetului. În tot cazul cred că mirosea a libertate.\r\nSentimentul ăsta mi-a dat un soi de efervescență nemaiîntâlnită. Și un soi de putere inexplicabilă. Nu vă spun ce foamea naibii mă lovise. Aș fi ros ca apucata orice, mă dureau vag dinții, inima îmi tropăia descreierată și corpul devenise de nestăpânit.\r\nAm început să scrijelesc întâi picioarele unei mese, inconștiență crasă, pentru așa ceva îți trebuie răbdare. Am trecut apoi la ambalaje, cutii, foi colorate, covoare, flori uscate, inimioare de carton.\r\n\r\nCând mă delectam mai abitir, am presimțit pericolul. Umbra unei mâini plana asupra mea și în câteva secunde încremenisem ca împăiată într-o palmă curioasă și străină.\r\nAm leșinat, cum era și firesc.\r\n\r\nCând m-am trezit din coșmar, eram așezată într-o rotiță care abia începea să se pună în mișcare. Am făcut timidă primii pași și totul începea în sfârșit să aibă sens. În sfârșit! Cu cât îmi mișcam picioarele mai repede, cu atât întregul univers se învârtea după pașii mei. De două ori mai repede, de trei ori, de o mie de ori mai repede! Senzația era de neimaginat.\r\n\r\nȘi-atunci, eu, hamsterul evadat, eu, hamsterul fantastic, alergând cu patimă și dăruire, fără scop, fără destinație, fără provizii inutile, fără vise și alte bagaje, amețită de adrenalina vitezei, am avut pentru prima oară revelația vieții mele. Fusesem dintotdeauna ce eram acum, un hamster magnific, nebun și liber, care, pentru o vreme, s-a visat om.","M-am trezit ieri dimineață renăscută, nu făcută, un hamster. Nu, nu vă speriați, n-am dramatismul și nici subtilitatea gândacului lui Kafka. Eu m-am trezit un hamster total nespectaculos și, mai mult",{"_110":82,"_111":82,"_112":117,"_114":270,"_116":82},"4536",[],"2009-09-13T00:00:00.000Z",{"_70":274,"_58":275,"_60":276,"_99":277,"_101":102,"_103":278,"_105":279,"_107":69,"_108":280,"_118":282,"_120":283,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13905163,"volver","Volver","cronicallandalla","Pe Almodovar îl iubești sau îl detești. Un copil mare, obraznic, prost crescut, pus pe șotii și cu prea multă imaginație, care se jocă de-a filmul pentru oameni mari.\r\n\r\nEu am apucat să-l iubesc de la primul film văzut, „Carne tremula”, nu doar pentru gustul puternic al dramei, întoarcerilor din condei, încrengătura de situații și personaje strident colorate, ci mai ales pentru bucuria jocului regizoral. Apoi l-am îndrăgit tot mai mult cu fiecare film ca pe-o piesă nouă a unui caleidoscop. Nu îți dă voie să faci abstracție de el. Își râde de tine, te mângâie, te consolează, te șochează, te manipulează și finalmente îți dă dependență.\r\n\r\nOdată cu primele scene ale filmului “Carne tremula”, în care personajul simpaticei Penelope Cruz naște într-un autobuz, și până la sfârșitul acestuia, marcat tot de o venire pe lume, Almodovar a închis un cerc al vieții, ca un inel, pe care mi l-a așezat pe deget acum câțiva ani. Chiar dacă fidelitatea mi-a fost pusă la încercare de câteva ori în același spațiu al filmului spaniol de mai tânărul Amenabar, prin “Tesis”, “Abre los ojos” și mai recent, și mai ales, “Mar adentro”, Almodovar continuă să rămână preferatul meu.\r\n\r\nȘi totuși! Aplaudatul și promovatul “Volver”… nu m-a impresionat prea mult. Rece ca o sală de disecție, luminată puternic și artificial, încât uneori nu mai poți vedea decât strălucirea bisturiului, fără să mai bagi de seamă unde secționează sau în tot cazul îți devine indiferent unde taie. Intriga filmului aproape că devine un pretext către o sugestie permanentă a arhetipurilor, către concept, până acolo încât deznodământul – absolut spectaculos în alte regii semnate Almodovar – este aici o simplă prezentare a faptelor, care nu-mi mai dă nici fiori pe șira spinări și nici de scormonit.\r\n\r\nE primul film regizat de Almodovar care mă obligă să fiu doar spectator. Din fericire însă, un spectator al unei pelicule excepțional realizate ca imagine, o bijuterie cu montură prețioasă bine șlefuită, în culori pline, puternice, luminoase, în detalii disecate până la miez. De data aceasta, viața, pasiunea, vibrația, înclinația spre excentric și paradoxuri mi s-au părut concentrate în imagine și mai puțin în poveste. Nu că povestea ar fi fost una simplistă neapărat, dar la distanță de câteva cadre, după ce afli despre crima unei adolescente după o tentativă de abuz sexual, te surprinzi înotând fascinat în imaginile vii și aprinse ale unui roșu sângeriu ce invadează sub ochii tăi albul perfect, nici mai mult nici mai puțin decât… al hârtiei menajere.\r\n\r\nDacă am așteptat ceva pe parcursul vizionării, nu a fost deznodământul sau ridicarea misterului din jurul personajului pretext – fantomă, ci momentele excepționale de umor cinic, specific almodovarian. M-aș fi așteptat la multe de la acest film, dar recunosc admirativ - supusă că nu mi-a trecut prin gând nici o secundă că apariția la un moment dat a personajului dramatic, în jurul căruia se țese cea mai mare parte a evenimentelor, fantoma mamei (Carmen Maura) se va petrece în șosete trei sferturi ieșind dintr-un portbagaj de mașină!\r\n\r\nAstfel, regăsirea lacrimogenă și dramatică mamă-fiică din “Tacones lejanos”, ușor condimentată ironic, devine aici un hohot de râs eliberator. Almodovar are mai mult decât trimiteri la câteva din filmele sale anterioare, păstrează simetrii, accentuează stereotipuri, plătește chiar polițe, marchează reîntoarceri.\r\n\r\nPersonal, am fost agasată de sugestia imaginii Sophiei Loren în Raimunda, personajul interpretat magistral de Penelope Cruz, poate și pentru că nu s-a situat niciodată printre actrițele mele preferate, dar, cu tot posteriorul rotunjit sophianic al protagonistei, cu tot omagiul adus personajului tipic feminin consacrat de divă, îndrăznesc să afirm că Penelope Cruz se detașează de colțuroasa și ostentativa feminitate maternă a Sophiei Loren. Este primul film în fața căruia Penelope Cruz m-a obligat să mă supun 100% admirației pentru talentul său actoricesc și nu numai și, din acest punct de vedere, as revedea oricând cu plăcere “Volver”.\r\n\r\nCum ai putea astfel să nu îl iubești pe Almodovar, când face dintr-o singură femeie centrul Universului?\r\n\r\n“Volver” poate fi întoarcerea în La Mancha natală a lui Almodovar, întoarcerea la viață a morților, la o Spanie tributară superstițiilor, ritualurilor, vânturilor exasperante, muzicii, poate fi întoarcerea acasă, întoarcerea la vechile teme și personaje almodovariene, poate fi multe, dar pentru mine “Volver” e Penelope Cruz. Almodovar i-l închină și, deși filmul este numai despre și numai cu femei, toate celelalte personaje feminine, admirabil interpretate de altfel, sunt acolo doar ca să o potențeze.\r\nDe la toaletele stridente ce insinuează formele rotunde și înșelător tangibile ale protagonistei, de la banalul celorlalte personaje, Penelope Cruz e aleasa. Ca într-un amor total dedicat, când alegerea și asumarea femeii iubite se petrece ca strigăt de victorie nu doar sub privirile rivalilor, dar mai ales sub ochii celorlalte femei.\r\nIar ea strălucește.\r\n\r\nMai critică-l dacă mai poți.","Pe Almodovar îl iubești sau îl detești. Un copil mare, obraznic, prost crescut, pus pe șotii și cu prea multă imaginație, care se jocă de-a filmul pentru oameni mari.\r\n\r\nEu am apucat să-l iubesc de",{"_110":82,"_111":82,"_112":113,"_114":281,"_116":82},"4073",[],"2009-09-06T00:00:00.000Z",{"_70":285,"_58":286,"_60":287,"_99":246,"_101":102,"_103":288,"_105":289,"_107":69,"_108":290,"_118":292,"_120":283,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},13905158,"el-farol","El farol","când te aștept\r\nînvăț cumințenia cu genunchii la gură și pumnii strânși\r\nplăsmuind sfincși ai tăcerii\r\nsă-ți îmblânzească\r\ndrumul.\r\n\r\nNebuno,\r\nnici nu au înflorit copacii... \r\n\r\ncând te aștept\r\nridic eșafoduri în piața tainelor\r\nși-mi ard spaimele în văzul lumii\r\nși-n huiduieli de litere sparte\r\npe inimă.\r\n\r\nOamenii fac războaie... \r\n\r\ncam așa e când te aștept\r\nși uneori ți-aș pune piedici\r\nsă-ntârzii ori să te rătăcești o vreme\r\npână-mi învăț așteptările\r\nsă te recunoască.\r\n\r\nTu îți măsori sentimentele\r\ncu unități de orgoliu\r\n\r\ncând vii\r\nîmi aștern poala de tăceri\r\npe care să-ți pui gândul\r\nși nici măcar nu-ți pot cere să mă ierți\r\npentru că știu că ai face-o.","când te aștept\nînvăț cumințenia cu genunchii la gură și pumnii strânși\nplăsmuind sfincși ai tăcerii\nsă-ți îmblânzească\ndrumul.\n\nNebuno,\nnici nu au înflorit copacii...\n\ncând te aștept\nridic eșafoduri",{"_110":82,"_111":82,"_112":117,"_114":291,"_116":82},"3695",[],{"_70":294,"_58":295,"_60":296,"_99":246,"_101":102,"_103":297,"_105":298,"_107":69,"_108":299,"_118":301,"_120":302,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1810487,"toate-cum-le-stii","toate cum le știi","furia nopților smolită întinsă alungită înecăcioasă\r\nscuipată pe pereți ca iedera\r\nsă poți conviețui supraviețui\r\ntutun ieftin amar ca discursurile despre fericire\r\nplămânii stomacul sufletul în closetul de serviciu\r\ncel mai cuminte se jelesc singurătățile și spaimele în wc-uri\r\nle înghiți eroic patetic\r\napoi le vomiți etic și regulamentar\r\nnimeni niciodată nu a fost condamnat la viață\r\npentru că vomită.\r\n\r\nnu ți-am spus cât îmi lipsești\r\n\r\nlecția vinovăției\r\nhuruită obsesivă roșie albastră vineție\r\npredată înainte de cea a iubirii\r\niertarea pe care o implori\r\nînainte de a învăța iertarea\r\nziare cărți cifre iubiri părăsite\r\nliftiera de la Motoare care coase goblen între etaje\r\ndansul și visul dansului\r\nresemnarea cu care deschizi ușa casei\r\nliniștea urletelor cunoscute și holurile stridente\r\nmirosul oamenilor dosiți dospiți\r\ntoate au rămas la fel pe-aici, tată,\r\ncam toate sunt la fel cum le știi\r\natâta doar că tu\r\nlipsești de prea mult timp.","furia nopților smolită întinsă alungită înecăcioasă\nscuipată pe pereți ca iedera\nsă poți conviețui supraviețui\ntutun ieftin amar ca discursurile despre fericire\nplămânii stomacul sufletul în closetul",{"_110":82,"_111":82,"_112":82,"_114":300,"_116":82},"3800",[],"2008-11-17T00:00:00.000Z",{"_70":304,"_58":305,"_60":306,"_99":307,"_101":102,"_103":308,"_105":309,"_107":69,"_108":310,"_118":312,"_120":313,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1803794,"terapia-cohen","Terapia Cohen","cântecul tăcerilor","„Like a bird on the wire,\r\nLike a drunk in a midnight choir,\r\nI have tried in my way to be free.”\r\n(Bird on the wire – Songs from a room)\r\n\r\nConcertul lui Cohen, din 21 septembrie, a fost dincolo de spectacol. Dincolo de stadionul în care îl plasaseră. Dincolo de efervescența isterică a publicului la un concert. Dincolo de ploaia care a încercat să saboteze ultimele melodii. Dincolo de scenă, dincolo de cozile la cafea și bere, standurile de cărți și tricouri tematice. Dincolo de preferința mea maladivă pentru vocile baritonale și bas baritonale, gâjâite, mormăite, tabacice... ați înțeles ideea. Concertul lui Cohen a fost direct în sufletul meu, ca o magie, ca o rugăciune. Și, cu siguranță, cei care au fost acolo știu același lucru despre ei.\r\n\r\nDacă la începutul concertului, odată cu primele acorduri ale celebrei „Dance me to the end of love” (la care dacă mă punea să dansez până la sfârșitul vieții, o făceam), publicul încă mai zumzăia între bere, conversații, buluceli și limite teritoriale, la finalul concertului, același public îngenunchea în sine, profund și definitiv supus.\r\n\r\nÎntâlnirea cu Leonard Cohen nu e doar întâlnirea cu o voce. Nu e doar întâlnirea cu un personaj și nici măcar întâlnirea cu un om, este întâlnirea fiecăruia cu sine însuși distilată până la esență prin întâmplarea numită Cohen. O întâmplare în care Dumnezeu nu poate rămâne incognito.\r\n\r\nAm fost înciudată pentru locația concertului, Cohen nu e un artist de stadion, însă modestia și discreția uluitoare, firescul ca și noblețea fiecărui gest sau sunet puteau face probabil și din Gara de Nord un spațiu absolut perfect pentru un regal Cohen.\r\n\r\nDe la ridicarea pălăriei și înclinarea în fața propriei trupe de câte ori o prezenta și până la modul în care Cohen a primit urările și vocea publicului, care a cântat de câteva ori happy birthday pentru artistul care își serba cei 74 de ani tocmai în ziua concertului, fiecare gest al lui Cohen emana nu doar o uluitoare modestie și recunoștință, ci și o perfectă armonie cu sine și cu tot ce era în jur.\r\n\r\nȘtiu, m-aș acuza eu însămi de patetisme ieftine și de o exaltare specifică fanilor, dar îndrăznesc să vă spun că, în spațiul acela, fie deveneai una cu ce se petrecea pe scenă, fie încetai să exiști. Și cred că pentru prima oară mi s-a deslușit ceea ce până acum mi se părea un paradox în numele de călugăr budhist pe care Cohen l-a purtat câțiva ani – Jikhan – Liniște sau Cel tăcut (nu-s sigură de traducere).\r\n\r\nManiaco-depresivul, individul exceselor alcoolice, al drogurilor și idilelor ba întâmplătoare, ba furtunoase, artistul succesului anevoios și târziu, omul care a sfidat compromisul artistic, bărbatul care „a văzut viitorul” transcende azi, la 74 de ani, nu doar bariere geografice sau culturale, ci barierele fiecăruia dintre cei atinși de muzica și versurile lui. Îl iubesc iremediabil și să fiți siguri că mie îmi cânta I’m your man.\r\n\r\nElegant, discret, modest, charismatic, fabulos, FABULOS, a cântat vreo 25 de piese, printre care și „Tower of song”, la finalul căreia am aflat și misterul vieții. „Acesta e –a spus- doedamdamdam dadoedaaamdam”, îngânând refrenul corului feminin din „Tower of song”, așa că vi l-am spus și eu vouă, în caz că nu ați fost la concert.:)\r\n\r\nȘi pentru că a spus „vocea mea sună mai bine atunci când o femeie cântă împreuna cu mine, astfel, accentele de tristețe pot fi neutralizate”, nu mai am nimic de adaugat decât... doedamdamdam dadoedaaamdam”.\r\n\r\naaa, ba nu, mai am ceva de adăugat:\r\n\r\n„There is a crack, a crack in everything\r\nThat’s how the light gets in.”” \r\nAnthem – The Future)\r\n","„Like a bird on the wire,\nLike a drunk in a midnight choir,\nI have tried in my way to be free.”\n(Bird on the wire – Songs from a room)\n\nConcertul lui Cohen, din 21 septembrie, a fost dincolo de",{"_110":82,"_111":82,"_112":182,"_114":311,"_116":82},"5077",[],"2008-09-30T00:00:00.000Z",{"_70":315,"_58":316,"_60":317,"_99":-7,"_101":102,"_103":318,"_105":319,"_107":69,"_108":320,"_118":323,"_120":324,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1796357,"for-auld-lang-syne","For auld lang syne","„La cele mai bune replici ale mele\r\nAi tușit,\r\nScorpie bătrână!”\r\n(Marin Sorescu – „Tușiți”)\r\n\r\n\r\nVroiam un copil cu Alex, iar Alex vroia un copil pentru că-l vroiam eu. Locuiam într-o garsonieră, nu era a noastră, dar nici nu plăteam chirie. Cel mai adesea plăteam orgolii, tributari ai unei tinereți egoiste și arogante.\r\nNe-am căsătorit devreme, dintr-un impuls de moment și dintr-o iubire nebunească și efervescentă, așa cum numai la 20 de ani ai îndrăzneala să o încredințezi unei căsătorii.\r\n\r\nÎn acea perioadă și pentru acel început, am redeschis jurnalul propriei mele copilării și am continuat să scriu în el, ca și cum toți anii dintre atunci și acel moment nu existaseră vreodată. Ca și cum nimic nu se schimbase din copilăria mea și până la Alex, poate doar caligrafia. Și faptul eliberator că, odată cu noul început, nimeni nu mă mai putea scoate la careu vreodată. Sau cel puțin așa speram.\r\n \r\n„Andronescu a adus la școală o revistă porno. Ne-a prins practicanta când ne uitam pe ea și am fost scoși la careu. O să vină mama la școală.”\r\n\r\n„Azi am fost pe șantier și am adunat sârme colorate din care ne-am făcut inele. Băieții au adunat țevi de plastic. Apoi am făcut toți crăcane și am tras cu invizoace în vecini. Doamna Antonescu ne-a spus pe toți. Sunt pedepsită din nou.”\r\n\r\n„M-am bătut cu Matei, sunt pedepsită. Am buza spartă și nu pot mânca. La ziua Danei am făcut toți păduchi. Mama mi-a dat cu gaz pe păr și miros foarte urât. Dar o să lipsesc de la școală, ceea ce e minunat. Trăiască păduchii!”\r\n\r\nGăteam doar eu, mânca doar el. Colecționam cu foame, atât la propriu, cât și la figurat, rețete din revistele cu fițe elitiste, imaginându-mi că, investind veniturile noastre subțiri în muștar Dijon pentru sosul spaghettelor, voi deveni soția sofisticată și perfectă pe care credeam că o dorește și o merită Alex. Puse în practică, rețetele revistelor duceau la rezultate penibile și adesea grețoase, pe care, însă, încurajator și perseverent, Alex le încerca pe propriile lui papile gustative. Ca și pe propriul lui ficat, de a cărui stare de sănătate mă simt oarecum culpabilă și azi.\r\nNe certam pe rafturile bibliotecii, revendicam pozițiile cele mai bune pentru colecțiile noastre de cărți, așa cum așezi produsele noi pe tejgheaua de la nivelul ochilor cumpărătorului. A câștigat colecția lui de cărți de munte, pe care însă o consultam doar de câteva ori pe an, când ne încumetam la vreo excursie mai lungă, cum fusese cea din Făgăraș. Atunci, blocată de teamă, într-un atac de panică, aproape de creastă, atârnată cu palmele ude de lanțuri, am avut prima oară revelația căderii în gol în propria mea viață și căsnicie. Nu știu ce declic a transformat în câteva secunde fata cu șorț de bucătărie în femeia rebelă ce urmam să devin tot mai mult de atunci.\r\n\r\nCu toate acestea, vroiam un copil cu Alex. Iar el vroia un copil pentru că îl vroiam eu. Avizi de noi înșine și în același timp suficienți unul altuia, ceream mirarea primelor respirări și întregirea prin concretul vieții. Noi înșine încă niște copii, dorindu-ne și imaginându-ne o nouă jucărie în viața noastră.\r\n\r\n„Azi mi-am bătut păpușile, mai puțin pe Ana. Ana are ochii albaștri și părul negru. Aș vrea să am ochi albaștri. Mama spune că mi se vor face dacă sunt cuminte. Cred că nu voi avea niciodată ochii albaștri.”\r\n\r\nAș vrea să aibă ochii tăi, îi spuneam adesea, verzi ca pădurea, Alex, ai grijă, vreau să aibă ochii tăi, accentuam alintată ca și cum responsabilitatea pe care i-o dădeam era vitală. Ochii tăi. Bine, și pielea ta, pretindea el la schimb. Apoi făceam dragoste ca și cum am fi pecetluit un pact inatacabil de nici o instanță a lumii.\r\nCumpăram obsesiv teste de sarcină, chiar și în perioadele lunii în care știam bine că nu există nici o probabilitate de a rămâne însărcinată. Alex accepta cu toleranță autoimpusă toate aceste cheltuieli, care, prin excesul repetitivității, ne șubrezeau și mai mult bugetul, oricum drămuit.\r\n\r\n„E frig și îmi fac lecțiile în bucătărie. Port mănuși și le-am tăiat degetele ca să pot scrie.”\r\n\r\nAbia începusem facultatea, iar Alex pe a doua. Lucram amândoi, însă postul de debutant pe care aterizasem era prost plătit, dar mă încăpățânam să rămân pe el pentru oportunitatea potențialului concediu de maternitate. Nu eram pregătită pentru compromisul vieții personale. Eram vagabondul lui Hamsun, cel care nu se îndură să își amaneteze cuvertura.\r\n\r\n„Citesc „Singur pe lume”. Azi am furat mere de la tanti Cati din curte și le-am vândut în fața blocului. Ne-am cumpărat oranjadă de toți banii și am lins-o direct din plic. Aș putea mânca oranjadă tot timpul. ”\r\n\r\n„Fonoiu mă duce mereu la film și îmi cumpără prăjituri. Aproape mereu mi se face rău de la ele și vomit acasă.”\r\n\r\nCăsătorită, zilele treceau altfel decât până atunci. Mă surprindeau noi posturi și situații de viață pe care nu le anticipasem niciodată și care nu-mi erau tocmai confortabile. Petreceam mult timp singură, Alex lucra în ture. Deși aveam două computere în casă, nu aveam nici măcar un televizor. Serile în care Alex lucra treceau apăsător și greu. Singurătatea celor câtorva ore lua proporții copleșitoare, mi-era dor și mi-era greu. Uneori mă găsea plângând, auzindu-mi bocetele încă de la lift, doar pentru că mi se tăiase maioneza sau pentru că el întârzia de la serviciu.\r\nTotul căpătase alte forme decât mă așteptasem de la căsnicia mea. Până și noaptea nunții fusese una pe cât de comică, pe atât de penibilă. Ajunși după petrecerea nunții acasă, obosită, abțiguită, fericită, vomasem și adormisem buștean. Deși fusese cea mai frumoasă zi din viața mea.\r\n\r\n„A fost cea mai urâtă zi din viața mea. Am venit târziu de-afară și am mâncat bătaie. Mama a scos lingura mare de lemn cu care amestecă în gem. Tata a rugat-o să nu mă bată dar mama a spus că îmi trebuie o lecție. Tata a plecat afară și mama m-a bătut cu lingura mare de lemn. Buni spune că sunt prea slabă. Mama mă lovește peste oase și nu mai încap după șifonier să mă ascund. A spus că o sfidez, ăsta trebuie să fie un lucru oribil. Tata m-a mângâiat pe păr până a crezut că am adormit, iar mama a spus că amândoi o sfidăm. Mi-aș dori să nu mai facem asta, mâine dimineață voi căuta în dicționar ce înseamnă.\r\n\r\na sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț\r\na sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț\r\na sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț”\r\n\r\n„Tata mă trezește dimineața cu muzică de la radioul cel mic și îmi întinde mâinile și picioarele. Aș vrea să fie dimineață toată ziua când mă trezește tata.”\r\n\r\nNe iubeam cu o pasiune pe care ulterior nu am mai putut-o compara cu o alta. Nu era o simplă pasiune, era patimă. Deși căsătoriți de ceva vreme, continuam să pierdem nopțile una după alta făcând dragoste, discutând tot felul de prostii, creionând planuri de viitor, apoi iar făcând dragoste până dimineața. Sunt bufniță, iubesc nopțile, diminețile mi-au fost mereu grele, dar diminețile primilor mei ani de căsnicie, deși plină de nesomn, îmi erau dulci. Le zâmbeam fericită pentru amintirea nopților ce le precedau.\r\n\r\nCu timpul, nopțile pierdute doar de noi doi au devenit nopți pierdute cu alții. Aveam casa plină de prieteni, colegi, amici și tot soiul de personaje mai mult sau mai puțin agreabile. Extindeam conceptul de „noi doi” către zona socială, nevoia de împărtășire și comunicare dincolo de cuplu se manifesta din ce în ce mai mult. Acest lucru avea o grămadă de avantaje, însă, odată cu el, au început să apară și micile neconcordanțe de manifestare și să observăm diferențele dintre noi tot mai lucid. Dacă până atunci priveam aceste diferențe cu mirare și încântare, mândră de complementaritatea lor, acestea deveneau și primele motive de dispută și revendicări reale de poziție.\r\n\r\n„A venit Maria M. la noi. Mamei îi place, tata spune că o să ne înfunde pe toți. Nu e căsătorită dar are un iubit în CC. El e însurat cu altă femeie. Urâtă și grasă. Maria i-a scris un volum de poezii și l-a legat în piele neagră. Ne-a citit câteva dar nu am înțeles nimic. După ce a plecat ea, tata și mama s-au certat iar. Mama a spus că nu putem trăi izolați și că astea sunt vremurile. Am să compun și eu o poezie și-mi voi tunde părul ca Maria dar nu vreau un iubit în CC. Cred că o să mă mărit cu Cipi. Taică-su are Lada.”\r\n\r\nNe-am luat un Fiat Supermirafiori. Second hand, firește. Pe care îl conduceam doar eu la vremea aia, pentru că doar eu aveam carnet, și care mă făcea să mă simt un personaj din filmele cu mafioți ale anilor 80. În mod neașteptat, începusem și să acced pe scara profesională. Plecam dimineața devreme și veneam seara târziu, rolurile se inversaseră fără să vrem. Îl găseam acasă pe Alex, trist, absent, agasat de orele de singurătate, vroia o schimbare, vroia un copil.\r\n\r\n\\\"Tata fumează mult, scutură scrumul în ghivecele de flori. Și bea vin din sticla pe care o ascunde în cămară când vine mama. Azi mi s-a părut că plângea. E prima oară când plânge. Nu cred că mi s-a părut. Nu știam că și tații plâng.\r\nSunt pedepsită și nu am voie să ies afară. Dar am văzut un curcubeu de la fereastră.”\r\n\r\nPetreceam tot mai puțin timp împreună și când se întâmpla acest lucru, de obicei, eram împreună cu alții, cu prietenii, cu familiile naturale. Cercul prietenilor se dezvoltase, gașca mea făcuse alianță cu gașca lui, prietena mea cea bună se căsătorise cu unul din colegii lui, amica amicului lui ne vizita cu iubita fratelui verișorului din al 7lea neam și tot așa. Ne pierdeam timpul cu tot soiul de personaje, unele anoste, altele folositoare, ne pierdeam tinerețea și viața în viețile altora.\r\n\r\n„Azi a sunat un tip și m-a întrebat dacă avem rude în străinătate. Avem. Și dacă unchiul Mircea e la pușcărie. Nu știu. Este?\\\"\r\n\r\n\\\"I-am spus „prostule” lui domnu Nicu de la 10, apoi mi-a părut rău și am dat două ture de bloc în fugă să nu mă prindă. Are o servietă maro. Și el e maro. E cel mai maro om pe care l-am văzut vreodată. Când voi fi mare, eu aș vrea să fiu albastră.”\r\n\r\nDeveniserăm personaje sociale, nu renunțasem la gândul de a ne lărgi familia, însă ne înstrăinam tot mai mult. Momentele în care rămâneam doar noi doi deveniseră plictisitoare și le umpleam, ca de obicei, făcând sex. Dacă relația noastră a rezistat atâta vreme, acest lucru se datora aspectului sexual. Acolo, ne regăseam pe noi înșine și, sub îmbrățișările înfometate și acuplările tot mai nebunești, îngropam orice diferend, orice conflict, orice nemulțumire. Evoluam tot mai diferit ca personalitate și ne conturam tot mai scindat unul față de altul, dar singurul punct comun rămânea, fără îndoială și cu o putere de liant uimitoare, sexul.\r\n\r\n„E duminică. Dimineață am fost cu Tereza la studiourile Sahia dar de data asta nu ne-au lăsat să intrăm. Ne-am suit amândouă pe scara de incendiu și ne-am uitat de acolo. Belmondo o iubea pe una apoi a venit un milițian și ne-a gonit. Am furat corcodușe pe care mama le-a băgat la spălat odată cu hanoracul.\r\nS-au certat din nou. Am stat la album duminical și am mâncat ficat de porc. Îmi venea să vomit. Mama a trântit farfuriile, iar tata a plecat de la masă și a fumat iar. Nu a mai scrumat în ghivecele de flori și nici nu a mai plâns. Mama a țipat. Tata a ieșit din casă. Am mâncat bătaie că nu am făcut ordine în cameră.”\r\n\r\n„Trebuie să o pup pe doamna Laura de câte ori ne vizitează. Are mustață și îmi lasă pe obraz bale ca un melc. E cea mai scârboasă ființă!\r\nLaura spune că tata are o amantă cu care se încuie în biroul de la etajul doi. A adus un bilet. Eu nu cred. Tata e prea bătrân. De câte ori mă duc la el, mă lasă să scriu la mașina de scris din biroul de la etajul doi. Mama a spus că va cere analiză grafologică.\r\nGrafologie = Disciplină care se ocupă cu studiul scrisurilor individuale în vederea stabilirii autenticității unor iscălituri...”\r\n\r\nSimțeam amândoi nevoia unei schimbări. Micile frecușuri zilnice se transformaseră curând în mari certuri. Nu ne mai ajungeam unul altuia și orice nemulțumire devenea pretextul unor lungi scandaluri sau discuții interminabile, pline de reproșuri. Ne acuzam reciproc și bulgărele insatisfacției se rostogolea cu viteză în direcții periculoase. Îl suspectam că mă înșeală, fără să pot dovedi, mă suspecta de depresie și isterie, înfigând cuțitele propriilor mele angoase.\r\nFobia mea la păsări devenea deodată argument pentru dezechilibru psihic. Îmi sugera insistent să fac terapie dar mă opuneam cu vehemență. Nu sunt sigură nici azi că se referea la fobie, deși menționa niște stoluri.\r\n\r\n„Azi m-a luat mama la serviciul ei. M-a prezentat copiiilor, apoi am ieșit toți afară. Am găsit un pui de vrabie căzut din cuib. Mama m-a pus să îl ridic. Mi-e frică de păsări. Nu le pot atinge. Toti copiii au râs. A râs și mama. M-am ascuns în toaletă și am înjurat până m-am plictisit. Apoi m-am suit pe țevile de la wc. Una s-a rupt. Trebuie să o plătesc din pușculiță. Nu mai am voie să mă duc la mama la serviciu.”\r\n\r\n„Azi m-a durut capul și buni mi-a zis de deochi. Fugi deochi din ochi, din gură, din zgârciul nasului... și las-o curată, luminată, ca aurul curat, ca poala Maicii Domnului, ca Domnul nostru Iisus Cristos, Amin. Apoi, am dormit și buni mi-a făcut gogoși. Pleacă mâine și îmi vine să plâng.”\r\n\r\nAbia după vreo 3 ani de căsnicie, am decis cu adevărat să facem un copil. Au început analize sâcâitoare, controale medicale și frustrări. Fiecare zi ce trecea, însoțită iar de cantități uriașe de teste de sarcină, accentua obsesia procreării ca și vechile mele însoțitoare, migrenele.\r\nCurând, însă, aveam să primesc cea mai fericită veste din viața mea și să plâng de fericire. Purtam în pântece un prunc. Al meu. Al meu și al lui Alex. Firește, cu ochii verzi și pielea mea, eram convinsă. Nu poți vorbi despre fericirea supremă, cum nu poți vorbi despre nefericirea profundă.\r\nAm început să schimbăm stilul de viață, Alex devenea tot mai atent, se întorcea către noi, iar eu mă lăsam răsfățată de el și de viață cu o nonșalanță și cu o aroganță pe care numai omul neîncercat de soartă le poate avea.\r\n\r\n„Nu mănânc niciodată la școală, păstrez pachetul pentru când ieșim și îl împart cu Cipi. Și el pe al lui cu mine. Azi a adus ciocolată străină. Albă. Mâncăm la colțul școlii, apoi traversăm de 3 ori șoseaua pe unde nu avem voie ca să ne fie frică.”\r\n\r\nNu-mi era frică de nimic. Iubeam viața și îl iubeam pe Alex. A fost probabil cea mai fericită perioadă a vieții mele. Mă simțeam răsfățată ca un padișah. Uneori, Alex își punea urechea pe burta mea încă nedeformată, apoi conversa cu micuța boabă de mazăre, așa cum se văzuse la ecografie. Alteori lipea o lanternă de pielea mea susținând că bebelușii văd lumina încă din viața intrauterină. Nu greșea prea mult, dar greșea sperând că bebelușul acesta avea să vadă lumina dincolo de uterul meu.\r\nPrimele semne de îngrijorare apăruseră de Crăciun, când, în toiul petrecerii, s-au ivit primele fulgere dureroase și primele sângerări. Mi-a fost greu să accept realitatea, mi-a fost greu chiar și în fața diagnosticului medical, care îmi sunase străin și imbecil, ca un verdict. Era un verdict. Și pentru prima oară în viață, am ieșit singură și de bunăvoie la careu, de data aceasta însă să cer socoteală. Lumii, lui Alex, lui Dumnezeu. Să iau omenirea de guler și să îi urlu în față toată durerea și toată iubirea strânse într-o viață de om, tot viitorul și toate zâmbetele unui copil ce nu avea să se nască niciodată, dar pe care urmau să mi-l dezlipească din pântec cu forța. Unui copil care murise înainte de a se naște și odată cu el și tot ceea ce fusesem până atunci. Știam că din acel moment nu voi mai fi niciodată aceeași.\r\nMarii criminali nu omoară trupuri, ci suflete. Acestea sunt marile crime perfecte. Nu lasă urme vizibile și pot fi numite sinucideri. Odată ce ai înjunghiat un suflet, moartea trupului nu e decât o consecință firească. Dar nu aveam un criminal pe care să dau vina. Îmi murea sufletul și nici măcar nu puteam acuza pe cineva pentru asta.\r\n\r\n„A murit Ionuț. A căzut prin casa scării când se dădea pe balustradă. Mama lui plângea foarte tare dar s-a bucurat când ne-am dus toți copiii din bloc, a spus că ne cunoaște și ne-a dat Brifcor. Așa că ne-am dus de mai multe ori. Am băut până mi s-a umflat burta.”\r\n\r\n„Bunicul s-a pierdut azi pe stradă. În izmene. L-a adus miliția. Am fost cu tata să îl vedem. Ne-a spus că parcă ne cunoaște de undeva. Tata a râs și a spus că probabil suntem rude. Apoi bunicul s-a culcat și am rămas doar cu Monica. E cea mai tânără mătușă a mea dar poartă fuste în carouri și părul ca pe o oală cu multe sarmale. Monica mă obligă să vorbesc doar în franceză și ascultă Vivaldi. Mă plictisesc. Tata spune că semăn cu Monica. O urăsc. Și urăsc și franceza. I-a spus tatei că sunt needucată. Tata a râs. Și îl iubesc.”\r\n\r\n„London bridge is falling down... falling down...”\r\n\r\n„De azi trăiesc într-o țară secretă, am inventat o limbă pe care o înțeleg doar jucăriile mele și m-am încoronat rege. Am de gând să fac lucruri mărețe dar asta numai după ce pun la punct armatele și strategia de luptă. Apoi voi cuceri lumea, păsările, voi desființa analizele grafologice, o izgonesc pe Laura în țara melcilor și dau toată puterea copiiilor să conducă lumea. Am zis!”\r\n\r\n„Mi-e imposibil să mai comunic cu Alex, e ca și cum am vorbi mereu altă limbă. Și am obosit cumplit. Binecuvântate fie clipele de singurătate în care nu-mi cere nimeni socoteală și în care nu mai cer socoteală nimănui. Nici lui Dumnezeu. A venit timpul să mă despart și de Alex, ca și de tine, jurnalule, de azi sau de ieri. For auld lang syne, my dear, for auld lang syne...”","„La cele mai bune replici ale mele\nAi tușit,\nScorpie bătrână!”\n(Marin Sorescu – „Tușiți”)\n\nVroiam un copil cu Alex, iar Alex vroia un copil pentru că-l vroiam eu. Locuiam într-o garsonieră, nu era a",{"_110":82,"_111":82,"_112":321,"_114":322,"_116":184},19,"6798",[],"2008-08-09T00:00:00.000Z",{"_70":326,"_58":327,"_60":328,"_99":-7,"_101":102,"_103":329,"_105":330,"_107":69,"_108":331,"_118":333,"_120":324,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1796352,"terapia-aniversarilor","Terapia aniversărilor","Am fost la aniversarea lui Călin. A fost foarte frumos. Surpriza serii a făcut-o tortul dăruit de nevastă-sa, o pereche de țâțe din marțipan, dublul mărimii cupelor ei de sutien. Firește că toată lumea s-a bucurat, mai cu seamă Călin, care a avut ocazia să înfigă un cuțit de bucătărie în fiecare detaliu anatomic bine precizat al cadoului. Sub privirile reușitei sale odrasle de 5 ani, care, dintr-un motiv care îmi scapă, a urlat 10 minute încontinuu. Cred că nu-i plăcea marțipanul. Nici mie de altfel și oricum mi se părea kinky să mănânc sâni. Așa că am sărit peste desert și am plusat cu un whiskey. Sec. Din supracompensație, desigur.\r\n\r\nÎn timp ce gazdele imortalizau evenimentul și țâțele din ce în ce mai maltratate și mai mici, am decis să-mi cresc glicemia, adrenalina, circumvoluțiunile, orice, cu o conversație complezentă. În ciuda urletelor lu ăla micu, mă simțeam bine. Călin băgase în boxe Overkill sau ceva de gen, oricum, cred că era un trash din tinerețea lui fericită, de pe când nu cunoscuse încă marțipanul. Am fost nevoită să bag mai mulți decibeli decât de obicei ca să intervin într-o discuție extrem de interesantă despre cum a închis General Motors linia de Hammer și despre Ogică și Loto. N-am înțeles ce legătură aveau astea între ele, era evident că ajunsesem prea târziu în dezbatere.\r\n\r\nTocmai când mă gândeam să diluez concentrația de alcool, îl văd pe el cu e mare de tipar. Frumos ca un zeu grec. Punct. Și-mi face cu ochiul. O dată. Apoi încă o dată. Brusc am avut revelația fericirii absolute: un zeu grec mut. Apoi spulberă vraja și mă întreabă: O coca? Nu merci, zic, îl beau sec. Nț, pisi... scuipă cu reproș alintat printre dinții perfecți și iar clipește dintr-un ochi. Să mă ia naiba, trebuia să diluez băutura sau zeul are un tic. Abia la al patrulea clipit cu schepsis m-am prins. Cât de idioată să fiu să-l refuz pe Apolo?! Am fost. Nu s-a supărat, însă mi-a împărtășit că așa a slăbit el 25 de kile. Nu știu de ce tocmai mie, care-mi târăsc oasele împachetate în juma’ de chintal. În orice caz, Apolo fusese obez cu 6 luni în urmă și singurul exercițiu fizic pe care îl făcuse până atunci fusese drumul de la pat la bodegă și invers. Nu se mai putea așa. L-am înțeles, asta nu era viață, așa că a adoptat un nou tipar existențial, care includea desertul sub formă de praf.\r\nCând a zis asta, a lăcrimat. Sau așa mi s-a părut, oricum, se pleoștise cu totul, am tulit-o urgent, am alergie la jelitori, am avut un iubit care plângea din orice. Nu de la început, naiba știe cum rezistase o vreme fără să se smiorcăie. Plângea când era trist, plângea când era fericit, plângea când îl durea capul, plângea când nu-l mai durea capul, plângea, frate, când ți-era lumea mai dragă. În schimb, îl apuca râsul în cele mai ciudate momente. Odată, în timpul unui sărut pasional. Brusc, așa. A început să râdă. Mi s-a tăiat, am dat să plec, dar a început să plângă. În fine, am vocație la dezaxați, așa că să lăsăm muritorii să jelească și să revin la zeu.\r\n\r\nZeul, după cum vă spuneam, ținea morțiș să sharuiască bucuria vieții lui cu cineva, mai mult chiar, organiza el mai târziu o petrecere tematică, nici mai mult, nici mai puțin decât în parc. Cum eu mă tirasem, plină de prejudecăți, din raza lui de acțiune, a căzut măgăreața pe un puști belgian, care, deși nu pricepea o boabă română, din timp în timp, ne pupa entuziast pe toți cei prezenți, pe ambii obraji. Nu-mi plac pupăturile nici cu personajele cunoscute, dar puștiul mă făcea să mă simt vinovată pentru franceza mea de baltă, așa că ne țoncăneam într-o splendidă emulație colectivă de câte ori îl apuca, fără să mă mai împotrivesc. Apolo a decis că e timpul ca micul belgian să fie inițiat în arta vieții boeme. Arta vieții boeme presupunea – citez - booze, coca și pisi. Brusc responsabilizat de soarta altui copil decât al lui, Călin s-a opus inițierii, în stilul său personal: tu ne vas partir anywhere. Partir c’est mourir un peu. Ooo, Călin se întrecea pe el însuși. După o scurtă prelegere despre moralitate, micul belgian a fost predat unui alt invitat, dornic să-l învețe regula matematică a cubului Rubik, iar Călin s-a relaxat. M-am relaxat și eu și, la rândul meu, am fost predată mâței familiei, o lighioană mică și obraznică, adoptată recent, care, plictisită să ferfenițeze draperiile casei de adopție, a decis să-mi escaladeze mie gambele. Ca mine în acele momente trebuie să se fi simțit sărmanul Guliver în țara piticilor descreierați. De câte ori o dădeam jos, de atâtea ori se lipea la loc. Cu mâța atârnată de gleznă, în inutile și barbare eforturi de a păși demn și drept, ca o regină ce m-a făcut mama, am dat să mă integrez iar în peisaj. Mi-a fost greu să decid, ca în zona crepusculară, peisaje diferite îmi defilau prin fața ochilor. În centrul camerei, un el și o ea dansau lasciv pe Deep Dish, Călin chiar exagerase cu muzica. Într-un colț al camerei, două distinse tinere doamne își împărtășeau rețete de pui umplut, un macho man se lipse și el de conversație și se tot scărpina la prohab, la bufet se făcuse coadă, cred că marțipanul le făcuse poftă de mâncare, iar în alt colț al camerei, copilul gazdei urla din nou. L-am privit ca pe singura mea salvare și ca pe singurul reper al normalității din încăperea aia și i-am pasat mâța. S-a bucurat, a luat-o de guler, a plecat cu ea și n-am mai văzut-o de-atunci.\r\n\r\nNimerisem, cu siguranță, în alt film. Când mă simțeam mai confuză și mai rătăcită în spațiu și timp, s-a apropiat de mine tatăl lui Călin, un domn amabil și grijuliu. I-am mărturisit ca la ultima spovedanie durerea mea de cap, mi-a zâmbit plin de pace și armonie și mi-a dat o pastilă pe care am înghițit-o pe loc.\r\n\r\nM-au dus la spital abia când am început să scot clăbuci pe nas. Domnul amabil încurcase recipientele și îmi administrase o pastilă de cloramină. După cum vedeți, trăiesc. Și vă scriu această declarație de pe patul de spital. Trebuie să mă pun rapid pe picioare, săptămâna viitoare e ziua Alinei și sunt invitată.","Am fost la aniversarea lui Călin. A fost foarte frumos. Surpriza serii a făcut-o tortul dăruit de nevastă-sa, o pereche de țâțe din marțipan, dublul mărimii cupelor ei de sutien. Firește că toată",{"_110":82,"_111":82,"_112":137,"_114":332,"_116":82},"5062",[],{"_70":335,"_58":336,"_60":337,"_99":-7,"_101":102,"_103":338,"_105":339,"_107":69,"_108":340,"_118":342,"_120":343,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1742224,"text","...","E bine, mi-ai spus, nu plânge, uite, gândul prin care mă privești, atât de aproape, miroase a scoarță albă și moale de mâine. Aproape că ating luna cu tălpile goale iar oamenii îmi par mici, mici și amuzant de-a-ndoaselea.\r\nTe-aș lua cu mine, mi-ai spus, ți-aș arăta cum crește iarba în palmele orbilor, cum verdele devine ființă odată cu noi, dar ești atât de mică, te-aș coace pe vreascuri și te-aș roti pe degete ca pe-un inel găsit.\r\nNu plânge, e bine, atât de bine încât am uitat drumul înapoi.","E bine, mi-ai spus, nu plânge, uite, gândul prin care mă privești, atât de aproape, miroase a scoarță albă și moale de mâine. Aproape că ating luna cu tălpile goale iar oamenii îmi par mici, mici și",{"_110":82,"_111":82,"_112":205,"_114":341,"_116":82},"5379",[],"2007-09-02T00:00:00.000Z",{"_70":345,"_58":346,"_60":347,"_99":-7,"_101":102,"_103":348,"_105":349,"_107":69,"_108":350,"_118":353,"_120":354,"_64":187,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1737851,"ultima-terapie","Ultima terapie","Mi-a zis medicul, recent, la un control de rutină, că o să mor. Că nu o mai duc mult, ia uite, zice, compoziția leucocitelor, niște chestii, monocite, limfocite, granulocite, toate cite. Nu mi-a fost clar. Lasă-te fumat. Nu ești depresivă? Nu, o să fiu de-acum. \r\nN-am fost. Primul gând care mi-a trecut prin minte în fața morții a fost acela că trebuie să scriu un jurnal de moștenire, de unde rezultă, pesemne, că în viață m-am valorizat suficient dacă în ultimele clipe mai cred că am ceva de spus. Sfântă vanitate! Am păreri despre orice și, când nu am păreri, simt nevoia să spun de ce anume nu am păreri.\r\nBun, mă așez la pc, îmi întind mâinile, două rotații de cap stânga - dreapta, mișcări de pian cu degetele și... mă credeți sau nu, prima imagine puternică rămasă pe retina vieții mele a fost prietena mea cea mai bună, Lidia. Pe plajă, acum o lună, cum își smulgea firele de păr răzlețe de pe gambe cu vârfurile unghiilor vișinii. Atunci am constatat cu stupoare că lui bărbati-su puțin îi păsa și probabil aia putea să și le smulgă și din coc, îi era totuna. Și acum, în ultimele mele zile de viață, mă obseda imaginea Lidiei în lupta cu părul ei de pe picioare, când ar fi trebuit să fiu depresivă sau să las posterității ceva demn de o moarte dramatică. Creierul meu trebuia să înceteze să mai fabrice serotonină, să înceapă insomniile profunde și chinuitoare, depresiile suicidale, durerile existențiale între două sinapse scurtcircuitate. Să mă las de fumat și să mă dedau pervers la dependența de emoțiile înrobitoare de victimizare și supărat sunt, Doamne, iarăși supărat și nici măcar nu mai am voie să fumez.\r\n\r\nEra clar, boala îmi furase mințile, instinctele, naturelul simțitor, viața, iubirile, condimentele, dansul, ginul tonic, călătoriile pământene și ancestrale, speranța. Și nu făcusem încă atât de multe... Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât totul părea un ocean nesfârșit „de mai târziu”. Care începea să sece pentru mine. Trebuia să înot într-un tău de munte fără să fac infarct, abia mă apucasem de germană, adio și germană, trebuia să învăț portugheza, adio portugheza, ce înseamnă limbi străine într-un corp... hm... străin de lumea asta?! Trebuia să apuc un concert amon amarth cu Bog, unul fado cu mine însămi, să mă împac cu Alina, să-mi trezesc kundalini, să mă demențializez grotesc la întâlnirile de fete, să sfidez teama în bungee jumping sau măcar în trenulețul de la Neptun. Trebuia să apuc să fac sălbatic și mârâitor sex anal sau măcar să-l fac, să mă urc desculță pe vârful Omu și să urlu de-acolo că viața mea începe acum, să-mi găsesc un partener de dans, să mă îmbăt cu Ștefan, să scriu o poezie, să mă pup la Paris cu un amant fugit de-acasă, să conduc un Ferrari, să îmi deschid cafeneaua la care visez de-o viață, un nebun să-mi deseneze pe trup lumea lui, să cânt descreierată și din toți rărunchii foaaaie verdeee măr doomneeesc, ooof.... am iubit și-am să iubeeeeesc, măcar să mă prăpădeeesc... \r\n\r\nFoarte frumos, acum chiar mă prăpădesc fără să mai apuc să fac ceva din toate astea și altele în plus.\r\nCât poți recupera pe ultima sută de metri? Ar trebui să mă duc cu ultimele puteri la Paris cu Bog, poate avem noroc și dăm de un concert Mariza ținut în germană, iar peste noi să dea un Ferrari, fix într-o cafenea ca a mea în timp ce beau eu un gin tonic și compun o poezie genială. Uh! Asta chiar mi-ar trezi kundalini instant. Nu e chiar totul pierdut.\r\nTraian e salvarea. Mereu a zis că vrea ceva PROFUND între noi. Sms către inculpat: până la tine nu am găsit scânteia sexului anal, dar tu ești so hot, aprinde focul pro-fund în mine! - bag emoticon subtil care clipește cu schepsis dintr-un ochi. Orgasmicule mic!\r\nMă, aș veni, răspunde, dar sunt deprimat, am băgat 2 beri și 2 somnifere și cred că nu aș ajunge la tine treaz. Nu vrei să o lăsăm pe mâine? Fraiere, răcnesc sms-istic cu majuscule și fără prescurtări, s-ar putea să nu mai prind ziua de mâine și mor profund virgină! Pricepi? N-a mai răspuns, semn că a priceput. Cade și asta.\r\n\r\nSun la domnul Nicu de vizavi și îl rog cu cerul și pământul, domnu Nicu, vă implor cu lacrimi în suflet și disperare în glasu-mi stins, desenează-mi și mie, domne, ceva pe trupul anemic, plăpând și muribund, am un vis, domne, să mă deseneze un nebun, să mă iertați, nu că ați fi unul, dar momentan toți sunt prea normali. Domnu Nicu e un tip sensibil la suferință, de-aia și stă lângă apartamentul meu, din rezonanță, firește. A divorțat de prima nevastă și s-a însurat cu a doua pe motiv de orez cu lapte. Prima nu presta delicatesa, a doua, vecină cu mine, îi era colegă de serviciu și îi aducea zilnic, dar până când? Până când? Cât să care nefericita caserole cu orez cu lapte? S-a mutat la sursă domnu Nicu, adică lângă mine. Un vis măcar se va împlini. Ce să desenez? mă întreabă. Păi, nu știu, lumea dumneavoastră? risc eu așa, totul pe o carte, ce mai contează, curând dau oricum ortul popii. Și-mi desenează domnu Nicu castronele cu orez cu lapte, na, pasiunea e pasiune. Apoi mă întreabă: nu vrei și ceva japonez? Știi, am o slăbiciune pentru gheișe și chestii ciudate, cred că în altă viață am fost samurai. Sunt lumea dumneavoastră? Îhî, îngână gânditor. Bagă, domne!\r\nAșa m-am făcut cu niște litere chinezești, pe care le-a copiat domnu Nicu de pe o etichetă de pe șlapi. Plec pictată de la degetul mic până în creștet cu orez cu lapte, însemnată apoteotic cu lumea nebunului samurai probabil made in china. E și asta ceva. Mai bine îl puneam să scrie niște versuri pe umerii mei sau pe fund, putea să le scrie în chineză, nu conta, dar orez cu lapte... \r\n\r\nAm avut un iubit poet. Poet și matur. Nu țineam morțiș să fie poet dar matur da. Mereu am preferat bărbații cu mult mai mari ca mine, e avantajul că le place să împărtășească și manifestă o tendință oarecum didactică și tolerantă Aș fi putut să apelez la el, dar ultimul vers dedicat mie ne-a despărțit iremediabil. Îmi declara pe-atunci într-un poem că „se leagă de mine c-o iță”. Fuck, zic, ăsta mi-o trage literar într-un mare fel, cum, mă, c-o iță??? Și de ce diminutiv? Și de ce doar una? Mereu am fost de părere că nu poți să le ai pe toate, nu că iubirea ar sta într-o iță. Oricum, a fost o idilă nefericită, mă feresc de poeți.\r\n\r\nPartener de dans nu mai găsesc la ora asta, ultimul semăna cu un pește xifo, ne certam mereu pe intrare și avea obsesia că vreau să conduc. Ca și cum ai putea conduce un pește xifo. Dădea totul și eu numai mișcări din bazin, așa zicea, păi când îi vedeam ochișorii ăia roșii și impertubabili și își mișca buzele în concentrare, ideea bazinului era singura ce putea să-mi străbată mintea. Pot să dansez și singură, ultimul dans, adio.\r\n\r\nCeva tot îmi rămâne, pot să cânt descreierată și din toți rărunchii foaaaie verdeee măr doomneeesc, ooof.... am iubit și-am să iubeeeeesc, măcar să mă prăpădeeesc... \r\nM-am. Nu, nu mi-au greșit analizele, am murit de Sfântul Ilie anul acesta, faza cu sfinții e chiar reală. Vă sfătuiesc să stropiți cu busuioc și apă sfințită, să vă faceți cruce, să vorbiți frumos, să nu vă pună păcatul la porcării și nu mai fumați, ce naiba! Doar dacă, printr-o minune, cumva, nu sunteți interesați de o tacla cu o fantomă încăpățânată și proscrisă ce refuză să privească spre lumină și să... Sigur, pot oferi oportunitatea căderilor în gol și a demențializărilor la întâlnirile de fete, pupatului la Paris, ginului tonic, pot anunța că aștept partener de dans, eventual prestator de sex anal, viu sau mort, aștept și provincia, sud sau nord, rai sau iad.\r\nP.S. încă nu adresați înscrieri în limba germană sau portugheză. Doamne, mai am atâtea de făcut...","Mi-a zis medicul, recent, la un control de rutină, că o să mor. Că nu o mai duc mult, ia uite, zice, compoziția leucocitelor, niște chestii, monocite, limfocite, granulocite, toate cite. Nu mi-a fost",{"_110":82,"_111":82,"_112":351,"_114":352,"_116":117},44,"11789",[],"2007-07-27T00:00:00.000Z",{"_70":356,"_58":357,"_60":358,"_99":-7,"_101":102,"_103":359,"_105":360,"_107":69,"_108":361,"_118":363,"_120":364,"_64":122,"_123":124,"_125":124,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},1737443,"pe-nume","Pe nume","Am născut numele tău noaptea, la soroc. Plecaseră toți după ce tăiaseră burți de balene.\r\nM-am uitat toată ziua cum mâini de latex scot viață cu sânge, cu acasă, drumuri, întoarceri, spaime și cafeaua de dimineață, cu visele din fața casei și cuvinte. Balenele eșuaseră între cezariene, iar noi făceam dragoste printre placente sleite, clătindu-ne gura de sete în lichid amniotic.\r\nAm să rodesc, ți-am șoptit la ureche, iar tu ți-ai înfipt și mai adânc urletul în carnea mea, agățat în limba unui ceas neîntors. \r\nÎn vuiet prelung te-am zămislit pe litere și te predau azi lumii.","Am născut numele tău noaptea, la soroc. Plecaseră toți după ce tăiaseră burți de balene.\r\nM-am uitat toată ziua cum mâini de latex scot viață cu sânge, cu acasă, drumuri, întoarceri, spaime și",{"_110":82,"_111":82,"_112":117,"_114":362,"_116":82},"4807",[],"2007-07-25T00:00:00.000Z",{"_70":366,"_58":367,"_60":368,"_99":-7,"_101":102,"_103":369,"_105":370,"_107":69,"_108":371,"_118":374,"_120":375,"_64":122,"_123":124,"_125":6,"_126":-7,"_127":6,"_128":6},247943,"rapel","Rapel","Sunt oameni de care nu te poți despărți peste ani, nu pentru că te-ar lega iremediabil sentimentele profunde de iubire, prietenie, recunoștință și alte minunății de dorit, ci pentru că îți amintesc într-un fel sau altul de perioada ta de glorie. Toti avem perioade de glorie, dar unele anume rămân repere pentru întreaga existență. \r\nAuzi mereu povestea eroică a iubitului, prietenului, vecinului, poștașului, colegului de birou despre vremea petrecută de el în armată și, firește, despre pățaniile lui amuzante și fenomenale. Cu fiecare repovestire, nu doar că descoperi noi detalii, dar și faptele devin tot mai însemnate, eroice, îndrăznețe și pline de tâlc. Și, mai important decât atât, știi că va trebui să îl iubești și să îl apreciezi, cel puțin la fel de mult pe cât o face el însuși, pentru ceea ce a reprezentat atunci.\r\n\r\nLa asta mă gândeam stând la o masă, într-un restaurant, cu vechii mei prieteni de nebunii juvenile. Nu, n-am făcut armata împreună, de fapt nu am făcut nicio armată, decât poate mici războaie post-adolescentine suficient de penibile și deplasate pentru ca acum să aibă putere de liant și complicitate.\r\n- Armani! precizează Þapu, afectat și mândru de costumul său în dungi, pentru Sonia, vădit interesată de noul personaj care i se înfățișează după numai câțiva ani, complet altul.\r\n- Armani la 4 milioane, frate? se bagă sabotor și Tudor.\r\n- La 3 jumate, că am luat două odată, rânjește Þapu, amintindu-ne tuturor că, în ciuda noilor dungi verticale, unele lucruri rămân neschimbate, cum ar fi saliva sa abundentă din colțurile gurii.\r\n\r\nÎmi amintesc și acum cu oarecare jenă și dezgust că era un chin să urmezi după Þapu când se poștea sticla de vodka prin vreo escapadă montagnardă sau evadări cu buget studențesc. Și, deși licoarea alcoolică ardea ca naiba și nu-i găseam nici un gust ademenitor, deși de multe ori nu ajungeam să-mi umezesc nici măcar vârful limbii cu ea, obligația gestului de a duce sticla la gură era subînțeleasă și sfântă.\r\nSalivația abundentă nu-l împiedicase să se suie într-un fotoliu de consilier ministerial și, pe lângă asta, acum eram toți martorii unei destăinuiri și mai emoționante. Era pe cale să se însoare.\r\n\r\n- O țineți minte pe aia care ne reclama mereu la poliție?\r\n- Argentina! am izbucnit toți isteric și entuziaști, ca și cum Argentina ne-ar fi fost cea mai dulce amintire.\r\n- Ne-am întâlnit într-o zi pe stradă și ne-am dat seama amândoi că ne suntem destinați.\r\n\r\nNu mă mira prea tare, Þapu a avut mereu succes la damele ceva mai coapte, trezea în mod ciudat instinctul matern clocotitor din femeile fără rod, îți venea să îl ștergi la gură cu podul palmei, să îi aranjezi părul mereu dezordonat. Și mai avea o calitate esențială și paradoxală în același timp, nu se pierdea cu firea pentru nimic în lume.\r\nÎmi amintesc o noapte întreagă în care ne-a plimbat ca pe niște idioți pe Valea Seacă, rătăciserăm drumul dar el consulta frenetic din doi în doi metri o hartă bine dosită pe care refuza să o împartă cu noi. Noptea e noapte, el miop, disperarea, disperare, singura salvare se afla în buzunarul lui Þapu. Recunosc, ghidați de el, am ajuns la un liman spre dimineață, doar că surpriza a venit din harta lui secretă, care se dovedise a fi fost o batistă plină de muci. Puteai să nu îl iubești? Þapu avea cel mai molipsitor optimism, iar pe munte era zeu.\r\n\r\n- Cu Argentina, mă, tâmpitule??? izbucni Grasu în hohote pe cât de zeflemitoare, pe atât de contagioase.\r\n- Nu știi tu ce femeie e asta, mă! se apără Þapu inocent și stângaci, ceea ce provocă și mai mare ilaritate.\r\nArgentina era spaima găștii pentru că nu doar amenința, ci trecea la fapte uluitor de repede. În zilele plictisitoare și leftere, descoperiserăm o distracție păgână, anume aceea de a ne cățăra pe biserică, pe pereții căreia făceam rapel cu un echipament încropit ad hoc. Argentina alerta poliția mai repede decât apucam uneori să coborâm noi și pentru asta îi dedicasem în grup o odă dospind toată de obscenități pline de rimă. Sau invers. \r\nAșadar Þapu se aranjase, am ciocnit toți pentru asta, chiar și pentru Argentina, în cinstea căreia s-au și recitat câteva din versurile amintite.\r\n\r\n- Când ne mai facem de cap într-un weekend? ne surprinse pe toți Radu, ca și cum asta ar fi fost de neimaginat pentru toți.\r\n\r\nAh, Radu... Radu a fost marele meu amor și era singurul care scăpase vreodată fără vreo poreclă. Îl iubisem ca disperata și propunerea de a ne face de cap mă ducea cu gândul într-un singur sens. Inteligența mi s-a părut întotdeauna excitantă și, însoțită de dezinvoltură, a avut mereu efect afrodisiac asupra mea, iar Radu mă înrobise ani de zile cu o forță pe care nu o mai regăsisem de atunci, poate și pentru că libertatea acelei vârste părea permanent o promisiune pentru următoarea clipă.\r\nÎn amorul meu cu Radu, striga în mine o forță dincolo de legile umane, aceea era abandonul. Fiecare gest neînsemnat îi fusese dedicat ani de zile, consacrat, jertfit lui. Îmi doream și visam mici ofrande, să îi șterg praful pe rafturile cărților, să îi citesc, să îi las bilețele pe frigider, în baie, pe clanța ușii de la intrare, cu informări banale „ai mâncarea în farfuria albastră, te iubesc”, cu mesaje obscen declaraționiste, cu plânsete răsfățate, aș fi vrut să...\r\n\r\nÎi adulmecam mirosul și transpirația încercând să o integrez în epiderma mea, îi lingeam stropii sarați de pe corp, aidoma unui animal rănit care își linge propria rană. \r\nTot ce era îngrădit de umerii lați, rotunzi și grei fusese centrul universului meu. Îmi plăcea să îl privesc în aglomerație, între oameni, vorbind, râzând, făcând pe măscăriciul ori pe amabilul, interesându-se mult prea condescendent despre ce sporovăiau toate acele creaturi dinafara lumii noastre. Făceam și eu același lucru, apoi, disperați, ne căutam privirile înfometate și ne devoram unul pe altul, peste capetele lor, peste cadavrele lor rânjinde, ne aspiram pielea, privirile, carnea ni se lichefia și îi adulmecam respirația de la depărtare ca un animal în rut. Orbecăiam cu priviri halucinante, ca ale unor drogați, unul către altul, însetați și disperați să ne unim mâinile, corpurile, limbile, oasele, sexul.\r\n\r\nNu o dată am plecat în grabă de la petreceri, fugind, râzând și plângând, ca doi copii bătuți si eliberați. Fugeam, înlănțuiți prin autobuze, taxiuri, apăsându-ne unul spre altul, intrându-ne unul în altul.\r\nÎi iubeam respirația, adoram să îl aud cum inspiră și expiră, îmi ridicam nasul până sub nările lui să-i sorb aerul degajat. Și cel mai mult îmi plăcea să mă cuprindă. Nu mă ținea în brațe, gestul era întotdeauna unul de cuprindere totală, cu mâinile, cu tot corpul, cu picioarele, cu tot sufletul, sau cel puțin așa mi se părea.\r\n\r\nSonia mă trezi la realitate brusc, fâlfâind unghiile perfect lăcuite și ridicând ostentativ glezna subțire, încadrată de pantoful fin cu toc.\r\n- Să mă înghesui acum prin toate mizeriile de corturi între costumul Armani al lui Þapu și eternele glume proaste ale Grasului? Fraților, sub 3 stele nu merg.\r\n- Nici eu! m-am grăbit să stabilesc, înfiorată brusc de amintirea nopților ude și reci de prin refugii și a conservelor care îmi stricaseră stomacul în vremea aia.\r\n- Cine crezi că ar mai fi în stare să-ți suie fundul ăla mare în tren pe fereastră, ca pe vremuri? Acum, abia dacă mai încapi pe ușă, plăti grăbit polițe Grasu Soniei pentru remarca de mai devreme.\r\n\r\nÎnvăluită în fum de țigară, Sonia povestește ultimele noutăți din călătoriile ei. Sonia fusese singura dintre noi care a știut mereu ce vrea. Înzestrată cu o frumusețe aparte, un melanj între exotic și sobru, ca o incantație sufistă, era decisă să folosească natura în folosul său. Se căsătorise înainte de a împlini 20 de ani cu Deleanu, cunoscut compozitor de muzică.\r\nSonia ar fi putut face ea însăși o carieră muzicală de succes, fiind nu numai beneficiara studiilor aprofundate de canto din copilărie, dar și înzestrată cu o voce de soprană hărăzită de Dumnezeu, pe care doar un vibrato ușor exagerat o mai sabota când și când. Și asta numai pentru că așa vroia Sonia, cu un gust special pentru exprimarea sensibilă a firii feminine. Sau poate a dramei, care în viziunea ei era posibilă doar ca manifestare artistică. Atunci când te căsătorești la nici 20 de ani cu un colos al înaltelor sfere artistice și sociale, ai obligația fericirii. De care Sonia se achita aproape onorabil.\r\n\r\nAcum ne povestea amuzată și arogant ultima excursie în Italia, condimentând discursul cu gesturi hulpave prin care își îndesa în gură mâncarea. Până și Grasu tăcea, o urmăream toți fascinați, deschidea gura enorm și fără grabă, tacticos și în aceași timp lacom, într-un gest care numai pe Sonia o putea face fermecătoare.\r\n\r\n- M-am trezit într-o dimineață cu gustul amar al salivei otrăvite, gândind că băusem prea mult cu o seară înainte. Eram la Roma cu Deleanu, îl auzeam cum se bărbierește în baie, ritualul bărbieritului mi l-a adus mereu mai aproape, era un gest de care mă agățam în fiecare dimineață. Mă trezeam special și uneori mă postam în tocul ușii să-i privesc mișcările atente, ritualice, grimasele pe care le făcea pentru întinderea obrazului, gestul bărbieritului îmi dădea sugestia puterii controlate\r\nÎn dimineața aceea îmi doream să elibereze mai curând baia să pot scuipa otrava care mi se întindea de pe dinți până în stomac, ca o ciupercă păroasă. Soarele răzbătea printre draperiile grele și mă biciuia zeflemitor, așa că am tras nervos perdelele și odată cu invazia unei băi calde, am avut revelația adevărului. Eram însărcinată. Gândul m-a îngenuncheat, ascunzându-mă în spatele pereților, ca și cum orice rază de lumină mi-ar fi proiectat pe cer foetusul miraculos din pântece. Așa m-a găsit Deleanu.\r\n\r\n„Sunt însărcinată”, am simțit să îi trântesc vestea fără prealabile neteziri. M-a privit stupefiat, sesizam cum caută să-și adune forțele, obrazul îi lucea, iar asta îi accentua și mai mult ridurile care începuseră să-i brăzdeze pielea. Îmi fixam atent privirea într-un șanț al obrazului ca într-un punct de sprijin, ca într-o tranșee, ascunzându-mă de un eventual bombardament. Cuvintele au căzut grele si definitive: „E exclus un copil. Am discutat asta și am căzut de acord că nu e necesar. Ne suntem suficienți unul altuia.”\r\n\r\nDeși conștientă că un astfel de fenomen ar fi fost imposibil, după calculele mele, în vreo 8 săptămâni de sarcină, am simțit clar și strident zvârcolirea fătului în pântece. Zilele ce au urmat, îngrețoșate de somnolență și stările de vomă, au devenit carceră înaintea pedepsei cu moartea. Îmi urla în urechi tăcerea culpabilizatoare a lui Deleanu, care intrase în greva comunicării, accentuând starea de rău și difuzând-o din stomac până în vârfurile membrelor. Mâinile începuseră să își piardă din precizia gesturilor, scăpam obiecte, provocam mici accidente domestice în bucătărie, mă împiedicam adesea în propriile picioare, ochii îmi deveniseră împăienjeniți permanent de lacrimi fără puterea curgerii, se îngrămădeau în comisura pleoapelor picături sărate care mă usturau și care refuzau să cadă.\r\n\r\nÎn temnița tăcerii și a izolării, aveam să mă învinovățesc eu însămi de nechibzuința apariției unei noi vieți în propriul meu corp. Zi de zi, sarcina devenea stigmatul trădării mele, într-un urlet mut. Trădasem încrederea lui Deleanu, dragostea mea pentru el, ridicasem mâinile mult desupra a ceea ce eram, îndrăzneala procreării devenea clipă de clipă supliciu al trădării. Sub privirea lui zeflemitoare și scârbită, deveneam tot mai demnă de dispreț. Cu fiecare palpare a sânilor deveniți tot mai grei, mai umflați și dureroși, cu fiecare acces de greață, gest necontrolat, hohot de plâns, simțeam tot mai acut reproșul mut și sfâșietor al soțului meu. Îmi devenea tot mai clar cu fiecare zi că nu aveam dreptul de a cere clemență, păcatul zămislirii nu avea iertare. Așteptam să mor înainte de a omorî, imploram divinitatea să mă trezească din coșmar, am renunțat să mai ies din casă și să mai mânânc. Dormeam cu aceleași haine cu care umblam zile întregi, miroseam respingător, cearcăne groase îmi ascundeau privirile haotice, gura căpătase aspect diform sub arsurile buzelor și a bubelor ieșite ca în urma unei intoxicații cu ciuperci otrăvitoare. Eu însămi devenisem un parazit respingător.\r\nAveam nevoie să dau vina pe călăul meu, ceea ce ma îngenunchea era ceea ce îmi dădea putere pentru următoarele săptămâni, trebuia să fiu ceea ce el spunea că sunt. Ajungi să îți iubești călăul prin forța pe care i-o dai asupra ta.\r\n\r\nAveam să avortez și să uit acea nefericită întâmplare, venită complet inoportun și dezagreabil în armonia vieții mele conjugale.\r\nÎmi mai amintesc doar pereții scorojiți ai unui salon medical, mâinile aspre ale unei femei care îmi imobilizau gleznele, zgomotul metalic, strident și asurzitor și glasul disprețuitor al celei care scormonea în mine. Nu meritam să am copii, numai și pentru faptul că nu puteam suporta durerea după 3 doze de xilină. Nu mai știu ce anume durea atunci mai rău, bucățile de carne rupte din trupul meu, din găoacea aceea fragilă și adânc apărată, mirosul de sânge ca certitudine a vieții ucise sau gândul că mor în aceeași clipă eu însămi. Urlam în aceeași măsură sinuciderea și lucrul acesta părea perfect normal chiar și pentru mine. Meritam să mor.\r\n\r\nTăceam toți, confesiunea Soniei zguduise nu doar masa în jurul căreia ne adunaserăm după atâția ani, dar și propria noastră tinerețe. Nu îndrăzneam să ne privim unii pe alții, într-un gest laș care ar fi vrut să șteargă trecutul comun, martor la vise ce aveau să se petreacă și de care ne scuturaserăm între timp, neasumat și jenant.\r\nAm mângâiat mâna Soniei, pe care ea și-a retras-o cu grația specifică ei și a început din nou să care bucăți mari de mâncare interzicând tacit orice alt comentariu.\r\nMă podidiseră lacrimile, pesemne fie arătam lamentabil, fie se cerea disperat o detensionare, așa că deodată Tudor a început să râdă.\r\n- De ce dracu’ râzi, mă?\r\n- Așa, mă bucur să vă văd.\r\nBombăn, îmi face hatârul să-și rețină râsul zgomotos, continuând să mă privească insistent și amuzat.\r\n \r\nTudor e un colecționar pătimaș. De ani de zile. Și e drept că adevărata vocație a unui colecționar se demonstrează numai în timp. Tudor colecționa amulete și femei. Aparent e ușor să colecționezi amulete și femei, cum o dai, cum o întorci, tot te învârți cumva de piese interesante, poate chiar unicate, dar colecțiile adevărate și serioase presupun mai ales munca de sistematizare și clasificare. Asta e dificil la o colecție care se respectă. Ai nevoie de noroc, răbdare, inspirație, consecvență, experiență, pasiune și fler. Tudor numea asta vocație. Nu mulți au norocul să fie binecuvântați cu un har pe lumea asta și nu toți sunt conștienți de menirea divină cu care au fost înzestrați. Tudor însă știa. Deja Să ȘTII transformă chemarea în responsabilitate, în menire absolută, în lecție de viață obligatorie, iar Tudor nici nu-și punea problema să păcălească în vreun fel predestinarea.\r\nColecționarii sunt ființe sensibile și, ca toate entitățile artistice, nu au forța luptei directe. Așa că primul pas e amețirea, otrăvirea, paralizia și abia apoi atacul.\r\nDin acest motiv nu aveam încredere în Tudor. Plus că era beneficiarul unei frumuseți mult prea șlefuite care îmi trezea dintotdeauna un sentiment de neliniște și care mă insecuriza. Unele lucruri nu se schimbă nici după ani. Amuzamentul lui Tudor mă călca pe nervi, sâcâitor, tolerant, infatuat... \r\n- Mică Allandalla...\r\n- Nu sunt mică, m-am rățoit la el ca și în vremea când eram mică, aceeași eternă capcană a copiilor mari.\r\nNimic nu justifica veșnica mea disculpare în fața infantilismului cunoscut al lui Tudor, cum naiba își permitea același joc stupid și drept cine mă lua?\r\n\r\nÎn fond, nu știu când suntem cu adevărat mari, mai cu seamă ascultându-l pe Grasu, povestind fericit de minunea lui de fiică, mă simțeam încercată brusc de amintirea unui timp pierdut și cu adevărat mare.\r\n- Băi, articulează Grasu cu mimica avansării unei axiome, e frumoasă, e deșteaptă, dar ne-a mâncat ficații. M-am săturat de plimbări în parc, de camioane, găletușe, cărucioare, iaurturi, bale, obrăznicii, solicitări, mânuțe murdare și guriță asemenea. Seara picăm lați, iar ea tot se trezește că mai are ceva de spus. Apoi, se trezește la șase, fac caca, aprinde-mi lumina, revendică mopul, permanent ud pentru că ștergem încontinuu după ea, ne ceartă, vrea altceva, de regulă ce nu are voie, noi sorbim pe furate câte o gură de cafea și pipăm ca disperații pe geam câte un fum între două răcnete de `nu e voie !`, vreau aia, vreau altceva.\r\n\r\nSunt lucruri pentru care nu am fost pregătit. Am făcut pe mine la serbare când hoarda de pitici cânta pe 25 de voci o chestie cu dragi părinți, deși ție îți e clar că ei nici nu urmăresc versurile, iar fii-ta, printre gângăviri îți face semn că vrea la wc. Ești penibil pe de-a-ntregul, dar parcă ce mai contează. Oricum te-ai compromis când progenitura, teoretic educată, îți strigă în mijlocul străzii că o enervezi.\r\nSă vedeți părinți disperați și emoționați în sală, semne aberante de \"bagă-ți cămașa în pantaloni\" sau \"cântă, mă, că știi și tu cântecul\". Poze, camere de luat vederi, explozii mândre de \"ăsta e al meu, l-ai văzut? mânca-l-ar mamaie de scump\", nimic nu pare mai penibil și nici mai emoționant. Certuri \"stai, domne, jos să văd și eu copiii\", poze de grup, de negrup, cu educatoarea, cu directoarea, cu paznicul, cu tot ce mișcă. Cred că dacă nu am fi părinți, am mai și gândi.\r\nDar... în fiecare zi a vieții mele mă mir și mă mir cum am putut trăi până acum fără ea..\r\n\r\nSunt oameni de care nu te poți despărți peste ani, nu pentru că te-ar lega iremediabil sentimentele profunde de iubire, prietenie, recunoștință, ci pentru că îți amintesc într-un fel sau altul de perioada ta de glorie. Toti avem perioade de glorie, dar unele anume rămân repere pentru întreaga existență.\r\n\r\nCăutam în prietenii mei acum ardența acelor zile, libertatea strigată cu toți plămânii la unison de pe turlele bisericii, paroxismul aruncărilor în gol fără coardă dublă...\r\n\r\nAm căutat, cerșind, până în momentul îmbarcării Soniei în mașina lui Deleanu, grăbită, gravă, grațioasă, în vreme ce Radu se îndepărta de noi zâmbind, făcând gesturi stângace cu mâna din timp în timp, Grasu pupându-ne zgomotos obrajii și Þapu împroșcând urări entuziaste de bine.\r\nM-am despărțit finalmente și de Tudor, devenit deodată trist, descurajant de sobru, care, după o ușoară ezitare, îmi adăugă numele în agenda telefonului: mică Allandalla...","Sunt oameni de care nu te poți despărți peste ani, nu pentru că te-ar lega iremediabil sentimentele profunde de iubire, prietenie, recunoștință și alte minunății de dorit, ci pentru că îți amintesc",{"_110":82,"_111":82,"_112":372,"_114":373,"_116":184},24,"7196",[],"2007-05-27T00:00:00.000Z","similarAuthors",[],[379,391],{"_70":380,"_381":382,"_383":384,"_385":386,"_387":388,"_389":390},"critic-de-top","name","Critic de Top","icon","🏆","description","A oferit peste 100 de comentarii valoroase","earnedAt","2026-03-06","rarity","epic",{"_70":392,"_381":393,"_383":394,"_385":395,"_387":388,"_389":396},"comentator-activ","Comentator Activ","💬","A lăsat peste 50 de comentarii","common",{"_398":399,"_400":401,"_402":403,"_404":405,"_406":82,"_407":82,"_408":82,"_409":410},"textCount",49,"workCounts",{"_102":399},"totalViews","272278","totalComments","0","followerCount","followingCount","totalLikes","profileViews","25","isOwnProfile","isFollowing","authorId","authorComments",[],"authorCommentsTotal",795,"publicCollections",[],"timeline",[422,427,430,432,434,436,437,440,442,444,445,446,447,449,451,452,453,455,456,457,458,460,461,462,463,464,465,466,467,468,470,471,472,473,474,475],{"_423":424,"_425":205,"_426":184},"year",2017,"month","count",{"_423":428,"_425":429,"_426":184},2015,10,{"_423":428,"_425":431,"_426":184},7,{"_423":433,"_425":205,"_426":117},2014,{"_423":435,"_425":431,"_426":184},2012,{"_423":435,"_425":184,"_426":184},{"_423":438,"_425":439,"_426":184},2011,3,{"_423":441,"_425":171,"_426":184},2010,{"_423":441,"_425":443,"_426":184},11,{"_423":441,"_425":137,"_426":184},{"_423":441,"_425":113,"_426":184},{"_423":441,"_425":184,"_426":184},{"_423":448,"_425":205,"_426":439},2009,{"_423":450,"_425":443,"_426":184},2008,{"_423":450,"_425":205,"_426":184},{"_423":450,"_425":182,"_426":117},{"_423":454,"_425":205,"_426":184},2007,{"_423":454,"_425":431,"_426":117},{"_423":454,"_425":137,"_426":184},{"_423":454,"_425":184,"_426":184},{"_423":459,"_425":171,"_426":117},2006,{"_423":459,"_425":443,"_426":184},{"_423":459,"_425":429,"_426":117},{"_423":459,"_425":149,"_426":184},{"_423":459,"_425":137,"_426":184},{"_423":459,"_425":113,"_426":117},{"_423":459,"_425":439,"_426":184},{"_423":459,"_425":117,"_426":184},{"_423":459,"_425":184,"_426":184},{"_423":469,"_425":429,"_426":184},2005,{"_423":469,"_425":205,"_426":184},{"_423":469,"_425":182,"_426":117},{"_423":469,"_425":431,"_426":117},{"_423":469,"_425":113,"_426":439},{"_423":469,"_425":439,"_426":117},{"_423":469,"_425":117,"_426":184},"hasMore","currentPage","totalPages","filteredCount","commentTimeline",[],"commentCurrentPage","commentTotalPages","commentFilteredCount","commentHasMore","contributions",[],"contributionsTotal",23,"otherLangCount","activeTab","about","timingToken","1772755580011.ebd7f4d4deae3d30bf2438798b5639205d2864953051e6d15101ff6a3f1fcbf7","actionData","errors"]

Elena Marcu

Despre Elena Marcu

Activitate

Realizări