Elena Marcu

Intre minele lui Solomon, Stan Laurel si hartia din foi de ceapa, m-am foit un pic, pare genul ostentativ, cumva jurnalistic si gratuit, ia uite, ma…
Esti un expert in caruselul emotiilor. Imi cert plozii cand se folosesc de expresia cu “pusul in pat”, apoi pilota in cap ca un glonte, fredonand fericirile.:) :) face ce fac si ei. Ma dezarmeaza.
Pana la un punct, totul pare “tiptil”, inclusiv referintele, care ma obliga sa nu ma bucur de lectura pe de-a-ntregul.
Apoi, in sfarsit, in sfarsit, tacerea.
De fapt, amutirea.

... apărarea vârfurilor ușor prăfuite ale stelelor:
Era surdă Dona Clara!

Dada, sigur, Dorin Cozan, ne vedem la concert Mariza în martie.:)
Dincolo de comentarii fadistice și mimimi (primul-al doilea vers din texte Agonia de-acum):
nu am vrut să te ating nici cu o
petală să-ți tulbur aerul
mergând pe stradă uneori tragi cu urechea, furi secunde din viața cuiva și uiți
Ajung cu gândurile în visele prezentului bolnav
îmi place să citesc
am o listă întreagă Bukowski
am încercat să urăsc apoi să iert
Rezident în ţara cuvintelor
ţara care m-a adoptat
şi totuşi
arhanghelii
ori demonii ce mă locuiesc
Te-am căutat în cărți și în horoscop
Cu mintea crudă ți-am făcut o pictură suprarealistă
Sonet, de n-ai fi tu aș mozoli gura veșniciei degeaba
dă-mi ora fixă Doamne,
dă-mi o oră exactă să știu
cu precizie când plec să mă împerechez
în neant cu duhuri
și foste destine,
În fiecare zi mă așez la masa de litere vesele
Îmi pare că ne-am mai văzut cândva. Aveai mâinile aspre de dor, aveai cerul sub unghii și nu cereai nimic. De ce când ceri aduci de fapt cerul înăuntru?
Sunt doar o risipă de nebunești predilecții
nimic nu ne distrage din haosul care se creează cu
fiecare lovitură de ciocan care mai îngroapă un stâlp în pământ
!
Etc
DC: Mă gândesc că o tulbur, dacă deschid gura și o înghit
:)

E încurcătura naibii să comentezi la Dorin Cozan pe site-ul ăsta. Nu ai cum să temperezi entuziasmul prostesc (rectific, eu nu am cum). Râzi, te emoționezi, te oftici, te și enervează, apoi râzi iar și te umflă plânsul (rectific, pe mine mă, sunt mai sensibilă).
Cred totuși că eschivează cu iureșul și zvâcnirile marelui fluviu.
Iau poezia asta cu mine. Cu frică.:)

Dana, bravo! Să mai înțeleagă și domnul Eduard Țone că prea își chinuiește personajele câteodată. Știi tu, ba îi amețește pe cei din castel de nu se mai găsesc în veci, plus că n-am înțeles nici ce-a avut cu iepurașul ăla binevoitor, mi-e și groază să mai amintesc de soarta nefericită și nedreaptă a pionului de pe H2 și, mă rog, exemplele curg.:)) În sfârșit, cineva face ordine în personajele lui rătăcite că de am fi așteptat la dumnealui, îmbătrâneam la serialul ăsta și nimeni nu s-ar mai fi întâlnit cu nimeni și nici rotund nu s-ar mai fi învârtit. :) (deși văd că mărturisește acuma, după război, că la același final se gândise).
Mi-a plăcut mult capitolul 2. Amândouă mi-au plăcut, dar doi-ul mi-a mers la suflet și mă bucur că l-ai scăpat pe Marc de emoțiile examenului (că Eduard sigur l-ar fi făcut picat). :) Și poate ca o consecință a întâlnirilor, văd dialog în „Cinemadrom”.

Eduard Țone țese pe îndelete povești... dar cu fir de viață.
La Mulți Ani!

Ți-am citit câteva poezii și mi-au plăcut, am reținut pentru sufletul și gustul meu în mod deosebit \"Șotron\" și \" Multiplu de oameni\", între altele, și pentru firescul și neostentația zicerii. Acestei proze însă îi reproșez tocmai artificialitatea discursului sau, mai corect spus, forțarea lui. Îmi pare că ai detalii redundante, explicații insistente și facile despre lucruri pe care cititorul le înțelege totuși și fără ele, fără să dea un plus de atmosferă în fond. Zâmbetul și ironia textului cred ar fi avut de câștigat dacă ai fi renunțat la tonul educativ superior gen \"Mă distrează cei care se încăpățânează să apese pe butonul ăla și au impresia că au nimerit la o ușă stricată. Câtă nedreptate!\". Oricum, am bănuiala că cititorul a înțeles ideea din fraza anterioară și s-a distrat la rândul lui. Alternezi timpurile, ba îmi dai impresia că e pagină de jurnal, ba că te adresezi celorlalți, dacă ar fi textul meu aș renunța la \"ăla\", \"aia\" în cazul de față. Personal, sunt atrasă de textele introspective, par ușor de scris, dar ridică o mare provocare: sinceritatea.
Aștept cu interes următoarele texte de proză.

Ei, domnule, am dat cu nasul de tine abia acum prin poezie.ro, pe la pagina lui E. Țone, și realizez cu bucurie că te-am mai citit pe undeva cu niște articole socio - politice buuune rău. Sau antisocio – politice, mă rog :)) Așa că m-am apucat cu sârg să citesc și restul textelor de pe-aici și am apărut să dau cu periuța că e musai să mai produci și altele, proză, eseuri, personale, cum vrei tu să le zici, au un spirit polemic excelent pus în pagină, plus umor bla bla. Mă declar solemn și cu angajament cititor consecvent.

...sau dacă nu ar fi comic, ar fi tragic, păi să știi că așa am zis și eu, bine că i le-a dat la conservă!
Aș, nu e astenie, sunt fițe, un fel de „ia să vedem cum merge și pe zona pseudo-jurnalului”. Am aflat cum, patetic și cam stânjenitor.:) În definitiv e o infatuare gratuită să scrii cum am făcut-o eu în textul ăsta, cu pretenția de „jurnal”, mai ales că jurnalul făcut public pare să fie forma de exprimare cea mai pasibilă de nesinceritate. Cică. Dar fără exercițiul ăsta nu puteam să trec mai departe, nu știu de ce, mă blocasem în el. Coincidența face ca acuma să citesc „Ușa interzisă” a lui Liiceanu care prezintă jurnalul (deși îmi asum neîncadrarea acestui text în toate rigorile stilului!!!) într-o lumină destul de... idilică, cică „felul cel mai eficace de a da este să te dai” (personal nu sunt convinsă că e valabilă în privința jurnalului). Dar mai zice o chestie deșteaptă și aparent simplă „Există pesemne o intimitate a speciei umane și poate că pe teritoriul ei trebuie să intri cu precauția cu care intri în dormitorul cuiva. Adevărul este însă cu totul altul: ORICE se poate spune dacă e bine formulat.” Sună banal, dar asta chiar ar fi o chestie... nu? Deocamdată aici e un exercițiu, dar îmi place ideea.:)
Ți-am citit și eu „bucata lacrimogenă”, am vărsat lacrimi, e drept, râzând, iar finalul, doar el singur, și-ar fi făcut toți banii, dar am ezitat să las comentariu.
Mulțumesc încă o dată, domnule Ochi Critic, pentru a doua oară am aceeași senzație de țintă nimerită din prima.:)

da... apreciez eleganța gestului tău, ori am părut chiar disperată, cum și eram :P, și în loc să mă bucur de coincidență, m-am panicat.:) Mulțumesc. Ți-aș da la schimb, dacă ar fi tehnic posibil, melodia lui Brahem „astrakan cafe”.

Tudor, dac-ar mai trăi Ion Băieșu am mai avea încă un model de urmat, și nu numai pentru schițele umoristice, iar dacă aș stârni vreodată, prin absurd, invidia cuiva „amicalo-literară”, în mod cert i-aș rămâne recunoscătoare.:) Mulțumesc.:)

Răzvan, da, bravo, de 10 ori, de la nașu fără număr, numai să retractezi aceeași declarație, că minus cu plus tot minus dau și n-o să le pună nimeni în modul. Ție, cu emoție vibrantă și fior fremătător, sfâșiat în mii de toporași sângerii, mulțumesc din adâncul ființei mele simțitoare pentru lumina neprețuită și tulburătoare pe care ai adus-o pe cerul solitar al vieții mele, înstelându-l generos și inefabil cu inestimabilele astre, plecăciuni și reverențe reverențioase!

Dana...:P! Pesemne spiridușul ăsta e un răsfățat, ce face dumnealui se întâmplă și la case mari, dar ai văzut câtă bunăvoință are până la urmă?:)) Țara dintre Sus și Jos este Țara Curcubeului, iar despre curcubeu se spune că nu este numai un fenomen optic, ci un legământ pe care l-a făcut Dumnezeu cu oamenii. Asta e Țara dintre Sus și Jos a spiridușului, unde, cred eu, orice e posibil. Mulțumesc mult!

Bianca - ei, cum ce mă fac? Probabil că spiridușul ăsta, care îmi împărtășește puțin câte puțin despre el, îmi va face cunoștință și cu Țara dintre Sus și Jos. Deocamdată însă... îi sunt gazdă. Și chiar nu-mi fac griji.:)
Cred și eu că „magicele” și „fermecatele” sunt redundante, probabil voi renunța să le folosesc atât de mult în scris, dar mi se trage de la faptul că scriind o poveste, de fapt o spun unui copil. Și de regulă, atunci când spui „și avea o căciuliță maaagicăă”, eventual faci și ochii mari, lungești cuvântul și îi dai o importanță aparte, auditoriul tău de vârstă mică devine brusc și mai atent, și mai implicat și nu rareori întreabă mai mult sau mai puțin retoric „Daaaa??!!”:) Nu promit să renunț la redundanță pe care o creează, dar am să țin cont să o reformulez eventual și să mai tai din ea. Mă opresc aici. Mulțumesc din suflet!:)

Păi cum să nu, de la spiriduș mi se trage... (a se citi ironic), că Eduard Țone nu-și poate imagina că asemenea capodoperă poate fi creația mea exclusivă.:)) Nu, dacă vrei să știi, de la spiriduș am învățat doar cum să fiu arțăgoasă și cârcotașă, voila de vezi!
Cât despre careuri, știu, știu, știu, și eu tot pe alea le prefer, dar zău că aici nu ar fi fost cazul de așa ceva, careul a fost doar pretextul pentru o joacă de catrene.

Eu rămân o eroină
Într-o lume de contraste,
Spiridușul e de vină
Doar pentru textele proaste.

(n-am găsit altă rimă):P

Miruna, o fi, parcă poți să știi?:) Nimic nu e clar cu spiridușii, cel puțin deocamdată. Cât despre scosul limbii, urât, foarte urât și inacceptabil în nici o țară, să fie clar!;)) Ții cu el și-l disculpi? Eeeee...
Mulțumesc, asemănarea de „nume” desigur că i-o datorez, doar este o poveste adevărată... (dar am permisiunea lui).

Eddie... (aici urmează oftat din toți rărunchii), era așa de simplu și atât de firesc, încât nici nu mă mir că nu am înțeles și singură. Da, ai dreptate. Să scrii așa cum simți. (aici urmează zâmbet de ușurare). Ai toată dreptatea din lume. Mai puțin într-o privință, unde nu m-am făcut înțeleasă corect, nici pe departe nu e vorba de vreo prejudecată literară, nici vorbă, nici vorbă, ci doar de neîncredere, sau de o tatonare, încă mă mișc destul de confuz și nesigur printre formele de exprimare, nu-s prea mulțumită, nu transmit tot ce aș vrea, și asta nu din vreo pedanterie sau vreun perfecționism căutat, de data asta chiar așa... simt.;) Dar am înțeles cu adevărat mesajul și mulțumesc din nou.

Adevărul e că poate aș mai avea o șansă de reabilitare!:) Mi-e imposibil să cred că nu știi că orice comm de-al tău mă bucură. Inclusiv ăsta!!! Sau mai ales ăsta? Na, deja iar sunt în dileme existențiale și iar mai bag o terapie în care să mă aud vorbind. Ma me mi mo muuu! Dacă vrei să știi, colțurile puteau să fie și cinci, și chiar mai multe, auzi, nu-mi împrumuți și mie Valentinul tău? Mă gândesc așa, poate o ia pe mama de nevastă temporar, mama o să se numească după binevenita alianță Valentin și poate fac și prietenii ei glume „proaste” și îi aduc și ei ceva pe 14 februarie! Ți-aș rămâne și mai recunoscătoare decât până acum.:) Mulțumesc!:)
P.S. hai că m-am lăsat de fumat, te aștept la cafea oricând.

Omul ăsta își râde de cititori cu monștri, sori și îngeri. Și firavele clipe. Terminați cu steluțele!

Steluță pentru ceasul întors.

...are pe cineva în baie...
err.
într-o limuzină roșie.

”Ascultând sentimentele tale eterne
Cu ochii pe ceas.”

Florina, cred ca sunt... hmmm... mai mult de 10 ani de cand m-am intersectat cu tine la un titlu comun, care se numea, la vremea aia, ”vegetala”. Nu mai stiu cand ai disparut de pe agonia, dar, din timp in timp, am ravasit internetul sa te recitesc.
E o întâmplare atât de frumoasă și neașteptată pentru mine, încât... nu aș spune mai mult decât că mi-e și mie mai bine acum.

As fi fost aproape multumita sa pot reprosa ostentatia. Insa, vai, ce dragut!
Nu pot da stea, iar adminul mi-ar cere sa argumentez ca sa dea el.
N-am reusit niciodata sa citesc un poem Dorin Cozan o singura data, pana sa pun un semn de carte. o, și greșeam, și nu știam unde!

Tu.:)

:)
ok, citiți prospectul emilian valeriu pal ca să aibă un sens steluța.:)