Elena Marcu

cu mare placere, nu pentru că țin morțiș să-mi susțin punctul de vedere (poate avem ocazia să definim și termenii), cât pentru curiozitatea și plăcerea de a-l cunoaște pe al tău. ne vedem pe mail:)

Pe scurt: mi-a plăcut textul! Mi-a plăcut expunerea, mi-a plăcut spațiul domestic, mi-a plăcut pretextul și mi-au plăcut mai ales ideile lăsate să curgă sau să cadă ca din întâmplare. Sper să urmeze și altele.

Roxana, pentru că văd referire la comentariul meu, mă mănâncă degetele să fac o precizare. Din punctul meu de vedere, cum bine spui, în „femeile de multe facturi”, Don Juan nu se caută pe sine, ci caută CONFIRMAREA de sine (asta că tot aminteai de sumedenia de măști). Din acest motiv am susținut și ideea autosuficienței. Bineînțeles că este un tip abil și inteligent, însă un infirm afectiv. În fond, Corneliu a zis asta în eseu mult mai bine decât mine. Dar cum spui și tu, e doar un punct de vedere, probabil multe de spus și mă opresc aici.:)

Personal, nu văd tragismul lui Don Juan neapărat sau punctual în incapacitatea lui de a iubi, ci mai degrabă în autosuficiență, în incapacitatea de a-și depăși condiția, fiind un autosuficient.
Pe Don Juan-ul zilelor noastre îl recunoști ușor, el e tipul imatur, nițeluș cam sadic, infatuat, nestatornic și labil, sub masca „donjuanică” a romantismului irezistibil, a venerării femeii, a empatiei aparente, cum ghicește el toate dorințele și nevoile feminine aproape instinctiv și cum răspunde la ele, mai ales dacă nu presupun angajamente exclusive, e galant și elegant, până la urmă s-ar putea să fie un narcisist. Ar face orice nu să te cucerească în primul rând (asta cred că e o confirmare, o consecință), ci să-l adori etern și efervescent. Don Juanul ține morțiș să rămână o figură unică și nepătată în viața ta chiar și după ce idila s-a încheiat.
Nu știu, am citit comentariul Elenei Albu, tind să nu fiu de acord cu afirmația că „Ii va face jocul, pentru ca acesta valoreaza mult mai mult pentru viata emotionala a femeii decat actul amoros in sine.In consecinta se va bucura de ceea ce-i poate oferi Don Juan :)\"
Mai degrabă aș zice că relaționarea cu un Don Juan e un joc de-a performanța cuceririi în care pleacă de la bun început cu certitudinea că e irezistibil, iar tu nu ai cum să i te opui. Fie că se consumă, fie că nu, din punctul meu de vedere, relația cu un Don Juan e menită să-ți submineze respectul de sine. Ce naiba să-mi dea? Iluzia iubirii necondiționate? Confirmarea feminității? Trosc pleosc! E sărac. Și ca să închei totuși, Don Juan este și pentru mine un personaj tragic, clar, dar așa cum am spus la început, unul autosuficient care a încetat să se mai caute. (de pitici pe creier, sâc!, dar mai ales pe sine).
Felicitări pentru eseu!

Ha! Într-un zâmbet continuu am citit poezia ta, în parte pentru că Sorescu se numără printre marile și primele mele iubiri (literare, sîc!), cărora le-am rămas fidelă, în parte pentru că fiecare vers al poeziei tale m-a trimis la câte o poezie de-a lui și altfel pentru că ai păstrat stilul sorescian. O plăcere a fost să găsesc poezia ta! Pun pariu că sună patetic, dar mi-a zâmbit sufletul când am descoperit-o. Las și eu în subsol „portretul artistului”:

Am încălțat cu pantofii mei
Drumul.
Cu pantalonii am îmbrăcat copacii
Până la frunze.
Haina i-am pus-o vântului
Pe umeri.
Primului nor care mi-a ieșit în cale
I-am pus în cap
Pălăria mea veche.
Apoi m-am dat înapoi
În moarte
Să mă privesc.

Autoportretul
Îmi reușise de minune.
Asemănarea era atât de perfectă,
Încât, uitând să mă iscălesc,
Oamenii au scris ei singuri
Numele meu
Pe o piatră.

Mă abonez la tot romanul sau ce-o fi el pentru umorul lui, pentru situațiile ușor absurde care dau savoare (mai ales în primul capitol), pentru numele personajelor, inclusiv al cățelului Hippotalamus (voila de vezi, cu doi p chiar!) și mai ales pentru intervenția autorului ca și complice, nu doar ca martor sau narator. De citit! Aaaa, dar ceva tot am de cârcotit. Păi dacă tot găsesc în subsol de pagină definiții pentru bolile cu transmitere sexuală la maimuțe, fă un pustiu de bine și pentru necunoscătorii de rusă.

Te felicit pentru eseuri! Nu numai pentru cel de față, ci pentru toate. Cursive, calde, nepătimașe, dar susținute prin argumentații care nu mi se bagă pe gât (și cu care uneori, pe alocuri, personal, poate chiar nu sunt de acord, dar îmi oferă pretext de \"discuție\"). Citesc cu mare plăcere punctul tău de vedere în eseuri. Recent, într-un comentariu la un alt text am lăsat un citat din „meteahna performanței”, prilej cu care abia atunci mi s-a născut mirarea că textele nu-ți sunt comentate. Probabil că nici nu e esențial atâta vreme cât sunt citite, dar las aici aprecierea mea pentru ele.

Am citit vestea cu incredibilă bucurie, meriți din plin publicarea acestui volum și, nu știu cum ar merge chestia asta prin virtual, dar te îmbrățișez cu tot sufletul. Felicitări! Sunt convinsă că ăsta e abia începutul.:)

Așa cum textele tale nu pot fi ignorate, nici absența de pe site nu ți-e trecută cu vederea și chiar mă întrebam recent cum se face că nu mai postezi de ceva timp, mă obișnuisem cu alt ritm al apariției textelor tale, deși las rar comentariu. Îl fac acum, o dată pentru că povestirea e reușită, mai cu seamă că e făcută la persoana I, și a doua pentru că, „între atâtea lucruri seriose, unde încape și unul de râs pur și simplu”, finalul textului îmi amintește că nu numai marile adevăruri se spun în glumă, dar și marile cotituri ale vieții se întâmplă uneori din șotiile destinului.

Sub genericul „Poate m-am purtat urââât, dar să știi că am citiiit”, răspund comentariului la comentariu, comentariului de-aici și de dincolo, la toate, domne, și din toate paginile, în foc încrucișat și din toate flancurile: mulțumesc!:) Textul ăsta se vroia la momentul respectiv o justificare a faptului că bântuiam prin site, (ca și tine acum „în fibrilații și cu ochii ca la melc”:)) însă doar comentând, și o replică timidă la un text care persifla comentatorii. Că deh, nu toți avem echipă, avem valoare! Cam asta. De genial, nu e el genial, dar și eu țin la el pentru că a marcat pentru mine o altă etapă în site-ul ăsta care dă dependență.:) O să vezi!:)

Eu nu pot să scriu în vreun grai regional (dar las că nici tu nu te-ai ținut de el pe tot parcursul textului), dar în semn de simpatic ce mi-a fost textul las un fragment dintr-o poezie oltenească a lui Sorescu:

Cine mai trece pe drum

Al lui Flețu,
Ai lui Fleașcă,
A lui Gârlă,
...
Roncioaica,
Coadă al lui Ceapă,
Sandu lui Ciucurel,
....
Petrică și Cătălina lui Cășenete,
Ai lui Zgoidea,
Nătărău ăl bătrân
Și ăștia sunt.
- Ei, dar Nătărău parcă murise.
- Atunci nu fu el. Atunci mi se păru.
- Atunci ți se păru.
Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseși?
Rău e când te lasă vederea.
Atunci cine-o fi fost?
- Acum n-o să fug după el.
- Și unde se duc toți?
- Unde să se ducă? Trec pe drum...
- Să știi tu că ăla o fi fost al lui Gîfotă.
Ori de-ai lui Sfoiag.

Mi-a plăcut toată seria „Punk”, mă rog, doar pe asta am citit-o deocamdată, înțeleg de ce jumătate din ea e în pagina de autor, așa că las comentariu la ce poate intra pe prima pagină în speranța că vei fi citit. Am găsit aici un stil nu doar interesant și original, dar eu cred că și valoros. Add to favorites.

simpatic textul, are savoare, umor și mi-a făcut ziua. dacă am râs cu lacrimi nu poate fi de rău, nu?:) dacă promit să nu te fac de râsul lumii, am voie să spun și eu povestea la bere? aștept cu interes și alte texte.

Mi-a plăcut mult, mult. Am citit textul ca pe o revoltă inspirat temporizată, dramatică, fără a fi însă patetică, un text care pur și simplu nu se lasă ignorat și care, dincolo de mesaj, și-a găsit și forma potrivită. M-a tras de mânecă și cu siguranță naște reacții.

Bianca, așa cum știi deja probabil, comentariul tău îl încurajează pe spiridușul meu spre alte experiențe. Mulțumesc.

Eddie, mai scriu, mai scriu, cel mai ușor dintre toate îmi e să scriu povestea spiridușului, care se scrie dintr-un foc, dacă aș avea și răbdarea și timpul să corectez, să mai aranjez frazele, ideile... ar fi și mai bine și poate ar ieși ceva la final.:) Dar pe asta o voi continua, chiar și după ce vă plictisiți voi.:P

Tiberiu, fără îndoială că va fi care pe care între mine și spiriduș. Dar sunt norocoasă, am un adversar cooperant și de bună intenție până la urmă. Și în tine se vede treaba că am un cititor consecvent la spiriduș, cu recunoștință, mulțumesc.:)

Carmen, cum știi tu, treaba ta, eu nu mă bag, dar e vorba care spune că să ai grijă ce-ți dorești. Numai că spune-mi și mie, doar mie, promit că nu mai spun nimănui, ce o rogi pe zâna viselor? Mulțumesc.:)

La mulți ani!
Mă bucur că în afara comentariilor la texte, pot să-mi afirm aprecierea și admirația nu numai pentru ce scrii, pentru ce transmiți prin fotografii, dar și pentru omul care se vede din spatele acestora. Să fii sănătoasă și la fel de insiprată!

Cea mai facilă cale de a face cunoștință cu tine era să citesc aforismele, surpriză însă... am reușit să le citesc fără \"să te citesc\".:) M-am oprit pentru comentariu la cele de față pentru că aici am regăsit eu aproape toate \"gândurile\" care au trecut prin mine cu mare emoție, în mod special ultima.:) Din păcate însă sau poate doar firesc, minunile nu ne sunt atribuite nouă ca fapte, dar aș adăuga referitor la asta că uneori revelațiile care ni se \"întâmplă\" aduc minuni.:) Interesant...

Corneliu, pesemne ai ajuns la \"Margot\", sunt flatată că până aici textele mele ți-au menținut interesul și că îmi lași părerea, unde mai pun că e tot una măgulitoare. Mulțumesc. M-ai băgat puțin în ceață cu \"chestiile morale\", dar dacă risc o deducție logică și mai citesc o dată concluzia-rezumat, presupun că se refereau la comentarii. da? dacă da, atunci aș spune că sunt chestii de formă mai degrabă, sau tot în ceață sunt...:) În tot cazul, sper și eu ca textul să conteze mai mult, mulțumesc din nou.

Corneliu, hei, hei, ce spui tu aici?:)) Sunt flatată de comentariul tău, dar știi cum ridic sprânceana a neîncredere? Încă n-am scris textul ăla de steluță, trag nădejde că se va întâmpla cândva minunea, știu însă că sunt într-adevăr „ramuri” prin site (așa cum spuneam în comentariile de mai sus) care se împletesc cu ale mele și asta nu mă poate face decât fericită. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

Liviu, nici cu răbdarea și nici cu oasele nu stau prea bine, dar dacă răbdarea e o chestiune de educare a voinței, să zicem că mai am o șansă, în rest... mă rog să nu mă lovească osteoporoza vreodată.:) Îți spun eu cu ce stau bine, cu cititori simpatici și de bună intenție pe post și de „pas înainte” (fără șut în...), și de „atelă” de susținere și îndreptare. Mulțumesc pentru comentariu, e o surpriză foarte plăcută, mai cu seamă că e la un text... hăhăăă.... mai vechi, de prin aprilie (de prin tinerețe :)).