Mărturisire

Mărturisesc o crimă. Crima perfectă. Cea despre care nu se află decît în mărturisire. Nu, nu mă apasă conștiința, remușcările nu-s atroce, sufletul meu nu strigă la îngeri pentru clemență și, chiar dacă cineva mă va acuza cu degetul arătător, așa cum de multe ori s-a întâmplat, semnalizându-mi până și gândurile înainte să-mi treacă prin cap, voi ridica și eu unul. Desigur, altul. Mi-am premeditat din timp mârșăvia, am savurat fiecare moment al pregătirii ca un copil care-și alege hainele de cu seară, înaintea serbării, am exersat dansul Salomeei pentru marele moment, așa... pentru nuanța artistică și suspans, țineam neapărat să fie memorabil. Mi-am repetat unduirile de șolduri în umbrele de pe pereți. Da, știu ce vă gândiți, am și oglinzi, am, dar era posibil să mă trezesc fermecată de propriile-mi ocheade și să-mi ratez opera. Nu-mi permiteam tocmai acum luxul oglindirii, aveam un plan măreț, aveam să devin Creatoare de Moarte. Îmi ieșiseră bine până acum toate celelalte tentative de creație, scrisesem câteva poezii, făcusem un om de zăpadă, născusem păreri, inventasem fâlfâiri în stomac la săruturi, găsisem rime la cuvinte alambicate și chiar sensuri, descoperisem semne în oameni, născocisem sentimente... gata! (Uite cum îmi sabotează acum mărturisirea mai mult ca perfectul ăsta). Eram pregătită pentru o creație spectaculoasă. Știam acest lucru fără vreo profeție, fără să am îndoieli, mă rog, așa cum simți mereu momentul pentru lucrurile firești și menite să-ți fie și pe care le declarăm doar din vanitate, fără a avea vreun merit, dar în fața cărora ne extaziem doar pentru că ni se întâmplă nouă. Ei, tocmai de aceea, azi vin să mărturisesc crima perfectă – i-am făcut în sfârșit de petrecanie scorpiei, muzei mele vanitoase, infatuate, perfide și mincinoase. I-am luat gîtul fără vreun regret, mă aburea nonșalantă de ani de zile, mă privea în ochi ingenuă și mă mințea. Nici acum nu știu pe unde și-a vândut virtuțile, mă rog, am vagi bănuieli că-mi înșela speranțele cu unii dintre voi, hai, să vă văd, care recunoaște, măcar să știu că nu s-a dat pe nimic. Doar că mă apucă așa câteodată un dor de nebuna aia... și o mai caut pe la voi, poate și-a lăsat semne, poate mi-a lăsat semne, că proastă nu era. În fine, să vă fie de cap! Aaaa, și dacă are cineva, cumva, prin absurd, vreo idee nelalocul ei, vreo iluzie, vreun vis, vreo poezie, vreo speranță, hei, here I am, chemați-mă! Eu sunt cea care le vine de hac, specialista în crime perfecte!