Ela Victoria Luca

paglică

pare a fi mai degrabă o însemnare în grabă, câteva gânduri într-un intermezzo cotidian. dacă nu plasezi în versuri discursul, este o pagină de gânduri simple. oho, și câtă poezie se poate scrie despre așteptare. încercăm? dar nu aici, aici în pagina asta nu e literatură, desolee (accent pe primul e)

Ela

întodeauna

faceai, deznadejdea, dintăi

Cătălin, e mult mai aproape, așa cum ai bineperceput, de Brahms, dar și cantabilitatea care se aude interior după ce asculți Mozart în Mont Saint-Michel... Fină ascultare interioară ai. :)

Mona, cred că ai dreptate colo. Iar mai sus eu am spus sincer și că am avut oscilație între a mă opri și a scrie \"nesfârșit\", cred că dacă m-aș fi lăsat scriind, ar fi ieșit un volum \"Recviem\", într-o noapte. Dar e bine că am pus limitele la timp, totuși. :) Da, mă voi gândi cum închei acolo strofa aceea, ai (re)marcat bine finalul la \"refuz să mai trec\".

Mulțam fain, Ela

se întâmplă de la o vreme să simt devoratorii, să pipăi scorburile-goluri, să simt \"la fix\"-ul acesta al deschiderii, care străpunge luminos teama, întunericul, neființarea, și să văd mereu aceeași umbră în jurul oricărui copac/lucru/om, ca și cum totul s-ar reduce, chiar și pentru fix o secundă, la un somn al spiritului. și cred că, de ai citit în ultima vreme, m-ai regăsit prin pădurile acestea, vers ori neversuri fiind.

Ela

Ecaterina, ai marcat punctiform aproape sub-inter-straturile de constelare a sensurilor, nici nu știu asupra a ce să mă opresc din comentariul tău pentru un feedback deschis, dar cred că acea \"ispită a cuvântului\" și taina necuvântării își au rostul aici cel mai bine.

Cristina, dacă ai trecut - pe brânci - prin întunericul fecund al sângelui și ai simțit în fiecare dimineață, sub ochii tăi, cum te transformi în sare (cu toate sensurile incluse în acets proces), înseamnă că știi ce impact are \"puterea de jos\" și ce dureroase sunt creșterile, dar și cât de vitale.

Pașa, s-o pierdut el în neant comentariul cel inspirat, dară uite, cel rămas vine și face punte între câteva poezii, ai prins firele invizibile și ai adus la suprafață versiunile \"vietății\" și distanțele ei mereu altfel față de \"lumea (ne)închegată\"

Ioana, nu pretind și nici nu suport asemenea pretenții din partea oricui ar avea tendința să declame \"adevăruri abosulte\". Nimic nu e absolut (cu excepția Absolutului), iar omul nici atât nu are această putere spirituală. Doar tinde spre. Da, uneori chiar aș vrea să fi fost fără unul dintre simțuri sau poate pt câteva secunde/ore/ani chiar suntem și muți, și orbi, și surzi etc., la atâtea lumi din noi și de dincolo de noi.

Mulțam tuturor,
Ela

Mona, alambicare nu știu de este, unde ai dreptate este momentul încheierii poeziei, fiindcă, deși am scris tot ce era de scris, parcă ar fi trebuit să mă opresc la un moment dat sau, dimpotrivă, parcă aș mai fi tot scris. Uneori, când stai de veghe la umbra unui om, nu știi cât timp poți mai scrie (poetic sau nu) destinul. Nu mă iau după tine, dar țin seama de reverberențele în celălalt și de cuvântul ce-l are de spus.

Alena, acolo pare forțat, doar dacă iei sensul obișnuit și concret al zăpezilor. Dacă citești \"zăpezi naive\", desprinzi cumva o inocență, o puritate, o simplitate, o nepătare, o neînepere, o neființare. Și doar până la glezne, fiindcă tălpile, desculțe, sunt pe/în pământ. Doar ele ating materia, uneori.

Teodor, mi-am dat seama de ceva timp că sunt unul dintre oamenii norocoși, în sensul că am întâlnit în viața asta o mână de oameni rari (ca spirit și suflet), pe care îi port lăuntric, indiferent de frigurile și vremile omenești prin care trec. Indiferent că pe unii dintre ei deja i-a luat multpreadevreme doamna moarte. Mihai Leoveanu este unul dintre acești oameni-spirite rare, spun asta fără pathos sau exagerare. Cel puțin aceasta este (a)perepția mea, cu limitele mele incluse.

Mulțumesc,

Ela

această poezie ar fi singura bună dintr-un întreg volum, și tot ar da - ea singură - greutate acelui volum. mai mult nu argumentez aici, deși am un arsenal întreg și de tehnica scrierii acestui poem, și pt a reflecta raportul autor - lector, și de text care se reflectă pe sine în textul intern, și de felul în care autorul alunecă din sine pentru a lăsa poezia liberă, și mai ales aș avea ce spune despre maturitate literară. și aș mai avea de întrebat: când se așterne scriitorul pt a începe un roman? fiindcă iar avem aici o poezie care deschide mătci romanești. și să nu uit a spune că autenticul și sinceritatea mărturisirii (poetizate și sublimate) este mai intensă - pare-se - decât în multe alte texte, este mai vizibilă și mai asumată.
singura mea reținere este pentru: \"fața purpurie\", \"firii apăsătoare\". strofa finală este pecete. sau amprentează dincolo de limitele perceptibile sau chiar intuite de autor. acum, neexagerând în vreun fel sau altul, ar fi bine ca un (alt) volum să înceapă cu această poezie. și întreg volumul să aibă această densitate valorică dpv literar.

citesc mai departe.

(nu uita: un roman se scrie în tine, sper să îl și învii într-o vreme bună)

Ela

bine susținut discursul, un descriptio forte, în ritm tentant prin percuția asupra trecut-prezentului exterior-interior, momentele și cadrele vin coerent, ca și cum, traversându-le, am regăsi materiile-iluzie și viața degradabilă din ele. uneori îmi spun că poezia vine să spulbere realitățile, indiferent de apartenența lor temporală, și devine/rămâne o forță. dar nu oricine o poate simți și transmite. eu, aici, așa am citit poetica ta.

Ela

ca și cum ai inspira un aer teribil de rece, în timp ce scrii/citești, senzația de ieșire din sine (tăierea sforii din creștet), des-centrarea și ruperea \"spiritului-cordon ombilical\" de trup, direct din inimă. direct din inima rece a cuvintelor, atunci când aduc în preajmă gheața lucidității. repetiția zilnică a absurdului.
așa am citit aici, azi, distrugerea (în masă).

Ela

cred că uneori autorul se confruntă direct cu lumea din afară, spre a o izbi / izbăvi de/prin cuvinte-ardere, astfe încât discursul poetic/poetizant să pună limite unei agresivități stârnite (și inevitabile, nontemperabile altfel), limitele (ob)literare. dacă am avea o carență în sublimare atunci cuvintele \"explicite\" ar fi descărcări brute și greu suportabile. așa, amestecul acesta impur de sublimare/nonsublimare deschide - dincolo de interpretabilul literar - o cheie spre interiorul unui eu constrâns/constrângător, care poate trece prin orice cuvânt literaturizându-l. uite că aici autorul reușește finețea asta, mai ales când privește și ne face să privim în spațiul inter/transgenerațional (\"nu suntem nici noi mai buni decât părinții...\"), mai ales la final (bine asociată această analitate cu banul și falsele valori)
chapeau bas, ted.

Ela

Despre ființarea pe marginea neființării și despre pierderile noastre cele ineluctibile, și despre cum să trecem prin dragoste fără a distruge, și despre tot ce este multpreaomenesc atunci când privești în pământ. Mulțumesc pentru semnul tău reflecta(n)t,

Ela

cu doua

de astăzi poți evidenția textele bune și foarte bune (mai ales), elaborând comentarii cu argumente literare, care să însoțească evidențierea ta. te rog recitește regulile pt acest nivel și \"ghidul steluțarului\". succes mai departe.

Ela

Marius, nu știu dacă este o ieșire din umbre sau doar o \"plimbare\" prin umbrele celorlalți - fără revoltă, dimpotrivă, cu luciditate; Sorin, cel mai greu este, după ce înțelegi sensurile, să cauți mai departe sensul ascuns, cel autentic, unic; Tamara, ce să facem dacă știm cum se întâmplă lucrurile uneori înainte de a se întâmpla? - umblăm unul prin celălalt, cu o singură umbră; Paul, partea nocturnă a celuilalt, deodată vizibilă și crudă, este cea care te trezește din orice reverie; Ecaterina, să simți cuvintele așa, cu măduva lor roșie și vie, oricât de agresive ar fi, oricât de negândite sau brute, fără să le lași să ucidă; Ioana, despre autentic și credibilitate în poezie, despre adevărul poetic și despre conștientizarea cuvântului sunt multe de spus; Adrian, ai simțit arderea, cea care a transformat în cenușă un timp interior, ai mirosit cenușa care a mai rămas din cuvinte, intensă ca și o dragoste neîntâmplată. Ada, mulțumesc pentru semn și pentru propunere, te voi contacta, deși îmi pare un proiect zdravăn pt un om simplu cum sunt; Constantin, după ce am primit botezul focului, doar ochii mai pot arde nefirescul din celălalt, din lume.

Ela

în raportul titlu - conținut, parcă ar fi mers alt titlu. dar este probabil doar percepția mea.

bune, echilibrat discursul, ușor apăsat pe alocuri, ușor accentuat. tonalitatea și unele sintagme îmi amintesc / aduc cu Marta Petreu. îndeosebi prin accentuarea diemnsiunilor carnale și a ieșirii din limita lor. și prin acest liant bărbat - femeie, oricum s-ar metamorfoza el, oricât de diferit ar fi registrul pe care este trăit/rostit.
aș fi fost mai atentă la succesiunea \"merg încordată\" - \"pășesc echilibrată\". și la fel de atentă la \"și\"-ul prin care uneori este, alteori nu este necesar să lege atribute/calități/trăsături ale \"personajelor\" sau moduri de a fi.
și cred că e în plus acel \"ca după o țigară de după\", pare o alunecare dincolo de matca discursului lucrat aici.
oricum, un poem pe care îl remarc.

Ela

avem rugămintea de a evita pe cât posibil comentariile la limita offtopic, pe această pagină sau pe oricare alta. e o arie în care fiecare îl respectă pe celălalt, indiferent de conținutul textului.

Ela

Marius, despre inimă nu mai scot un sunet. Despre deschiderea permanentă a ochilor prin fiecare simț voi mai scrie în timp.

Ecaterina, toate încep și se sfârșesc în inimă, orice-am gândi/înfăptui, de nu mai simțim nimic, e semn \"rău\", de \"mal-etre\" (cu accente cu tot).

Mulțumesc,

Ela