între solilocvii se desprind umbre. recviemul

Ma tot intorc la strofele 2 si 3 , m-au furat complet, sentimentul/mesajul rezoneaza atat de clar in ciuda formei metaforic alambicate, poate doar m-as opri dupa \"refuz sa mai trec\" cu strofa 3. Dar e faina, nu te lua dupa mine.
Iar ultimele 2 versuri de final mi se par o incheiere perfecta.
mona

\"sunt și eu\" ca expresie si mai ales asezat ca introducere la finalul poeziei... este atit de omenesc, de sensibil, incredibil cita emotie poate crea astfel

e ceva cu laptele negru si cu numele suspendat al mamei... dar e un sens mult prea ascuns (pentru mine)

\"acoperite din creștet până la glezne\" - e doar o fortare, ca talpile nu au cum sa iti ramina libere in zapada

îmi place poemul cu întregul lui. sigur, câteodată trebuie să ne uităm în spate și să ne aducem aminte de tot ce ne-a fost și ne este drag.
desprind o varietate a trăirilor și sentimentelor. o fugă spre sentiment-cunoaștere. o purificare lăuntrică.limbaj îmbrăcat în metafore. toate conferă împlinire.
și dincolo de toate, iată confirmarea

\"și atunci bătrâne poet cum să pot să arunc din mine giulgiul
dacă văd dincolo de el numele suspendat al mamei?\"

stimă și considerație,
teodor dume,

Mona, alambicare nu știu de este, unde ai dreptate este momentul încheierii poeziei, fiindcă, deși am scris tot ce era de scris, parcă ar fi trebuit să mă opresc la un moment dat sau, dimpotrivă, parcă aș mai fi tot scris. Uneori, când stai de veghe la umbra unui om, nu știi cât timp poți mai scrie (poetic sau nu) destinul. Nu mă iau după tine, dar țin seama de reverberențele în celălalt și de cuvântul ce-l are de spus.

Alena, acolo pare forțat, doar dacă iei sensul obișnuit și concret al zăpezilor. Dacă citești \"zăpezi naive\", desprinzi cumva o inocență, o puritate, o simplitate, o nepătare, o neînepere, o neființare. Și doar până la glezne, fiindcă tălpile, desculțe, sunt pe/în pământ. Doar ele ating materia, uneori.

Teodor, mi-am dat seama de ceva timp că sunt unul dintre oamenii norocoși, în sensul că am întâlnit în viața asta o mână de oameni rari (ca spirit și suflet), pe care îi port lăuntric, indiferent de frigurile și vremile omenești prin care trec. Indiferent că pe unii dintre ei deja i-a luat multpreadevreme doamna moarte. Mihai Leoveanu este unul dintre acești oameni-spirite rare, spun asta fără pathos sau exagerare. Cel puțin aceasta este (a)perepția mea, cu limitele mele incluse.

Mulțumesc,

Ela

Verdi, Mozart, Dvorak si Brahms. Primele doua sint cantabile, mai ales Mozart, ultimele, foarte aspre. Al tau e, tipologic, Brahms. Atit de concentrat si de dur ca aproape nu poate fi ascultat. Interesant, alte texte ale tale se intorc la « cantabilitate » ca muzica de camera a lui Brahms dupa excursul recviemului.

Scuze, ma refeream doar la incheiat strofa 3 acolo, nu toata poezia, ar fi pacat, e mult prea buna asa cum e si nu ai zis nimic in plus. Era o senzatie pur stilistica, nu de continut. Per total, e tare faina asa cum e.

Cătălin, e mult mai aproape, așa cum ai bineperceput, de Brahms, dar și cantabilitatea care se aude interior după ce asculți Mozart în Mont Saint-Michel... Fină ascultare interioară ai. :)

Mona, cred că ai dreptate colo. Iar mai sus eu am spus sincer și că am avut oscilație între a mă opri și a scrie \"nesfârșit\", cred că dacă m-aș fi lăsat scriind, ar fi ieșit un volum \"Recviem\", într-o noapte. Dar e bine că am pus limitele la timp, totuși. :) Da, mă voi gândi cum închei acolo strofa aceea, ai (re)marcat bine finalul la \"refuz să mai trec\".

Mulțam fain, Ela

Minunat!...L-aș propune pentru o Bibliotecă anume!

Iulian, mulțumesc, întotdeauna am știut că îs simplă, acea Bibliotecă e un mult peste măsura-mi.

Ela