Ela Victoria Luca

Liviu, nu majsule, nu puncte, aici, și de mult timp, am ales așa, chair dacă e o îngreunare. Deși cred că îngreunarea e mai degrabă dinb conținut, decât din punctuație.

Marius, este un timp spulberat/spart, de aici și senzația de dispersie a elementelor din text, de aici și senzația de comă, pe care ai perceput-o f bine, dincolo de tablouri, asta a fost intenția.

Ion, într-adevăr, nu este pesimism, dimpotrivă, este o luptă vitală, pentru tot ce merită a fi trăit, indiferent de obstacole, de pierderi, de morți șamd.

mulțumesc,
ela

Leo, o revigorare necesară uneori, a scrierii, a lucrurilor, a oamenilor, și dacă nu prin forța lor interioară, atunci prin natură, prin aer-apă-foc-pământ-vânt șamd.

Liviu, jocul tensiunilor este vital, ne menține vii suflul, mișcarea, mersul, gândul, toate.

Ion, dragostea asta de viață este mereu pusă la încercare, poate și ăsta este un fel de a crește, de a merge mai departe.

Ioan: ce diguri să străbați când trupul/prea cufundat într-o poveste/găsește-un vis ce nu mai este/decât himera unui suflu?

Ecaterina, de-ar curge frumusețea simplu din ochi-în-ochi, atunci pesemne nu ar mai fi nici răul, nici urâtul, nici absurdul, însă nu e doar frumosul în lume.

mulțumesc vouă,

ela

în casa batllo ai sentimentul că nu mai ești om, ești o meduză, un cal de mare, un delfin, o ființă acvatică, ai dori să atingi zidurile, ferestrele, pragurile, dar nu îndrăznești, ca să nu tulburi apele, liniștea lor, timpurile-cochilii. mulțumesc,
ela

un spațiu cumva ireal, o atmosferă fluidă, care nu te lăsa pur și simplu să privești, te cuprindea deplin, te \"fura\" de pe pământ, sau așa am perceput eu casa aceea. mulțumesc,
ela

mulțumesc, nu știu ce să zic, locurile acelea erau frumoase, textele din păcate sunt seci comparativ cu ceea ce au perceput simțurile, inima, gândul șamd.

ela

nu e poezie, în seria \"pedrera\" sunt doar mici însemnări despre câteva locuri de aici, uneori mai reușite, alteori mai puțin, posibil depinde de momentul sau de dezvăluirea scrierii. corectat. mulțumesc,
ela

nu recomand acest text numit de antecomentatorii mei ultrametaparamodernism, post, post-post, cu existențialismul, suprarealismul, simbolismul lui și cu tot -ismul lui cu tot. nu recomand (și d-aia nu am făcut-o, sic!), fiindcă e prea de tot. revolta din spatele lui. și pentru că amestecă atâtea realități în discurs și în infradiscurs, încât nici în montagne-rousse lingvistic (poetic) nu poți spune că ești. sau poate o fi în ăla din parcul newyorkez de distracții.
și nu recomand acest text nici pt. că se joacă peste măsura normală / over-normal a cititorului, iar autotul pare că a mizat pe asta și știe că i-a ieșit. adică, așa ca în inland empire, dacă nu te ții zdravăn de axul minții, te încurci în crabii din perucă sau în rețelele mafiote ale semnificațiilor mihuțiene.
și nu recomand nici din cauza maimuțelor. că aici e alt film, mai vechi, cei din generația noastră l-au înghițit. iar poezia asta e un oraș al maimuțelor, care au plecat în vacanță să guste din fructele (forbbiden) de mare, căci merele nu mai sunt la modă-n paradisul literar.
și nu recomand și pt. faptul că complet disconfortant textul ăsta, pt. un skin poetic ultrasensibil la razele criticii. literare sau nonliterare.
cam asta este rezerva mea. fără lux, eventual luca.
acum pier pe limba mea, consideră că am marcat textul cu o stea de mare.

ela

mulțumesc, atmosfera este a locului, am redat foarte puțin din, cred eu că foarte puțin. uneori imaginile pot spune mai mult decât o sumă de cuvinte. sau cuvintele pot deschide un lanț de imagini.
ela

acum textul este însoțit și de foto.

acum textul este însoțit și de foto.

acum textul este însțit și de foto.

poate de aceea nu m-am temut niciodată de cutremure. indiferent care.
poveștile rămân, cu sau fără zidiri. cu sau fără cuvinte.
suflul.
mulțumesc pentru. nu am știut altfel decât colând povestea ta alături de a mea. fiindcă.
ela

mai sus, am alăturat poevștile, în aceeași pagină.
cred că vorbesc singure. au multe să-și spună.
pedreramos..

fiindcă.
vezi, mai sus, fereastra. tu ai pus semințele. eu doar m-am transformat în pisică, doar câteva secunde.
fiindcă.
ești printre oamenii-cei-din-urmă-și-de-la-început.
și acum tac, pe limba mea.
tu, în noematique, mi-ai udat florile. din cimitirul orașului vechi.

ela

mulțumesc, elian, dantela autentică, așa cum lucrurile, scriiturile și oamenii autentici, este rară, odată atinsă, grijă să fie păstrată. foarte aproape, atingere medievală. aștept toamna, mi-e mai bine în ea.

ecaterina, mulțumesc, e greu să scrii așa cum trăiești, sau poate mie mi-e greu, fiindcă în momentul când externalizezi, prin scriere, ceea ce ai trăit/gândit/figurat/imaginat etc., ceva se pierde, chiar dacă altceva se adaugă.

marius, mulțumesc, există temporalități multiple în noi, transmise, nedescoperite, presimțite, care-și așteaptă trăindul.

gând bun vouă,
ela

mie în periplul acesta poetic-developant îmi place îndeosebi, în afara descrierilor graduale a locurilor, oamenilor, trecerea intensă prin stări, numite în evidența lor, neamplificate, ca o recunoaștere a ceea ce se întâmplă în toate realitățile.
și senzorialul, polifonia lui, acordajul sau chiar stingerea senzațiilor, tot acest modulator cenestezic ce te face să treci tu însuți, citind, fiecare miros, sunet, atingere, chiar și greutatea lor, sincoparea. încovoierea și îndreptarea par aici axele de lectură.

în strofa a doua: corectez eu acum \"trăg\" (să rămână reco)
aș fi scris \"am stat\", în loc de \"am șezut\", estetic mai bun, impresia mea cel puțin. iar în continuarea versului acel \"ca și cum\" cred că e în plus (\"sub un havuz ca și cum răcoritor\" - nu știu de poți înlocui cu aparent răcoritor sau ceva asemenea).
da, poezia aceasta rămâne vie în cititor și nu doar pentru câteva secunde.

ela

ioana, cred că dimensiunile parcurse, în și între distanțe - interioare/exterioare, te fac să călătorești în tine odată cu pașii prin lumi, uneori atât de frumoase, încărcate de timp și misterios, încât nici cuvintele nu sunt de ajuns, nici metaforele, nici transpunerile poetice. bună amiază și mă bucuru că ai fotografiat împreună cu mine, aici.

ecaterina, am iubit întotdeauna urcușurile, îndeosebi senzația de suspendare a trupurilor în pășire, atingerea pietrelor, pământului, știind că pe-acolo au trecut atâtea istorii. și tot timpul mă întreb de ce alegem un itinerar și nu altul, în căutările noastre, de ce un om și nu altul, ce sens, în ce vertical ne aflăm. și tot așa.

leo, memoriile locurilor și timpurilor cred că sunt și în noi, nu reușim decât rar să le percepem, în intensa lor desfășurare, cred că o suspendare și o oprire într-un anume moment, să simți respirația locului aceluia dă sens și locurilor interioare, iar în muzeuri de ceară nu am intrat niciodată, refuz încă să văd stranietatea unui chip care se poate topi dacă un grad (interior/exterior) îl poate topi instant. e încă atâta viață în mine, încât..

mulțumesc pentru popasul vostru aici,
ela

Doru, adâncirea e în poezie nu înseamnă nimic fără înălțarea în viață, așa, balanță necesară spirtului, sufletului. Despre iubire să vorbim mereu cu grijă, cu ochii plecați.

Ioan, aici pedrera (cu art \"la\" ar fi trebuit) este din spaniolă, acolo era din italiană, de aceea jocul de r și d în construcția cuvântului. Între cele două texte, distanța nu este doar temporală, ci și de suflet și sens al vieții. Dar există subtil o legătură, pesemne un fel specific de a vorbi despre pierderi.

Marius, calmul și simplul se ating greu și rar, se păstrează și mai și. Aaa, eu am scris (și i-am explicat ecaterinei) \"de coapse\", nu între. Adică se izbește surcelușa de coapsa piciorului, zdravăn, dacă nu reușești să o rupi în mâini. Io așa am învățat pice fiind, da, tot la bunici. Madlenele astea, ce bine că sunt.

mulțumesc frumos,
ela

unu: te rog caută sensul acestei \"pedrera\", e mai bine să îl afli singură (ca traducere), da, textul se aseamănă cu cele din seria viaggio de anul trecut.
doi: e doar un fel de a rupe crengile, așa știu eu de când eram pice și făceam focu\' în soba mare de teracotă.
ela

marius, pe mine devărsările de cuvinte multpreamari mă fac să las și scrisul, și litera în pace, fiindcă preamultul întotdeauna le sufocă. mai temperat așa, mai simplu. eu îs destul de îndoită de scriiturile cestea ale mele, de aceea mai bine las nivelul mării acolo unde este.

ecaterina, știi cum se rup de coapse surcelele ca să faci focul? se ține rămureaua de ambele capete, bine strânse-n pumni, se ridică ușor piciorul, se izbește zdravăn de coapsă, și gata. așa și cu ruperea catargelor. necesare pt at foc. de s-ar putea în real, noroc cu imaginarul. cât despre pânza de sânge, așa se întâmplă, se ridică în tot corpul, până-n creștetul capului, risc de migrenă, amețeală, comoție cerebrală. dar să nu exagerăm, s-a dorit mult mai puțin cu construcția asta.

mulțumesc,
ela