Ela Victoria Luca

\"O iubești, nu-i nimic, ea știe pesemne
dar nimeni nu poate, nu vrea s-o îndemne
când cu sticla de vin, cu chibritul în vânt
Frigul te trage adânc în pământ.\"

Adriene, atâta de binie l-ai citit pe Florian poetul și omul, încât în-semnele nunților dintre cele două chipuri ale sale au rămas amprente pe degetele curgătoare de liric re-născut. Poate așa i-ai re-amintit de el și de cartea ce ar merita re-editată. :)
Frumoasă \"imitație de plăcere\", iscusită metamorfozare.

Ela

Dimensiuni ale lumii, vertical-orizontalitatea noastră cea de toate zilele, între elementele cosmice, omul dezrădăcinat și poezia, mereu alte și alte coordonate ale spiritului.
Voi cei ce pretindeți lumii zborul, nu uitați:
\"Să nu promiteți arborilor aripi niciodată, căci rădăcinile lor susțin pământul sub forma sa de bulb cosmic.Să promiteți aripi doar nebunilor prin tăierea rădăcinilor lor cu lumea și poeților prin reimplantarea rădăcinilor în stele.\"
(așterne virgulele exact lângă cuvinte, ici-colo ;) )

Mulțumesc, Răzvan, pentru aducerile aminte ale esențialității trecerilor.

Ela

Sorry, ADI. ;)

Gabriela, felicitări pentru pagina de poezie din Symposion, să îți fie de bun augur și inspirație pe mai departe.
Mulțumim, Ai Cristi, pentru cum ne iei în preajmă, așternându-ne lumii pe o pagină de hârtie, a opta de fiece dată dedicată poeziei noastre.

Ela

urme de pași pe nispul fierbinte
amintirile noastre neșterse de valuri
am dat numele meu nisipului
crezând c-ai uitat așteptarea prea lungă
neatins credeam să rămână
amalgam de viață durere și dor
apa i-a șters bucla din urmă
lăsând simplitatea intactă
ce ideal...
mă doare acum amarul
urma de gând pustiit
vântul adie
îmi flutură părul la tâmple
trec ani și tu nu apari
mi-e dor să te am lângă mine
numele-ncet să-ți rostesc
să râzi alinându-mi durerea
noi doi să fim iar
și un val


AnMar, am luat versurile tale și le-am conturat ușor nisipul, atingându-le doar peurmele lăsate de valuri. Sper să îți placă jocul meu prin castelul tău.

Ela

Bun popas tu să ai, iubești oceanul, așa că inelele insulare îți vor deschide poarta focului. Aerul dens are nevoie acum de ceva ozon sau eter. Sau poate doar de o poartă a vântului. Mulțumesc, poți veni pe ce cărare îți priește.

Ela

Eirene, sensibilitate, melodie și delicate-nvârtiri de cuvinte: \"ploi amare\", \"păsări violet\", \"vise de amanet\", \"nopți rebele\", \"drumuri făcute ghem\", \"preludiu la blestem\".

Versuri care, așa cum spui, se adună în \"metafore închise și durere\", deși metaforele tale deschid sensuri prin frumos și viu, iar durerea este temperată de reflectări și profunzime.
În versul doi din prima strofă aș elimina al doilea \"cu\", se păstrează ritmul și chiar nu mai e disonantă repetiția. Iar la vise de amanet poți adăuga cratima, fiindcă la recitare sunetele se alătură bine: de-amanet.
Atât am avut de rostit în șoaptă, ca simple adăugiri, de le crezi bune, le păstrezi, de nu, eu mă bucur de acest poem, nu ultimul, de iubire. Nu ultimul.

Ela

\"ce rămân sunt numai câteva amintiri
dintr-o hrană descrescătoare ce le fac mereu mai altele
și mereu mai gonite din actualiatatea de știri
care ne narcotizează secunda cu faptele\"

Într-o lume haotică, bășicile de săpun deja nu mai au decât spargerea lor spontană, după împăunarea oamenilor cea de... toate elementele. Trăim sub iluzoriu, narcotizați în rețele de actualități (pls correct: actuali(a)tatea). Și nu doar.
Uneltiți de prin locuri diverse, așa cum ne trăim secundele, sau așa cum \"e scris\".
Obișnuită să te găsesc prin epigrame, recunosc că mă bucură, nea Genule, să te citesc și cu acest ton grav, care de fapt este cealaltă față a monedei.

Ela

Da, I really know who you are. :) Și revolta dintr-un foc se simte intens. Acum, depinde cum dorești să transmiți. Aici ai reușit focul. ;) Revin să te citesc, până acum am citit. Uneori las semne.

Ela

Poem al așteptării, al dorului reîntregire. Poem scris în trăirea intensă, mereu la capătul zorilor. Noaptea nu se poate prinde aici decât pe o pernă a \"amintirilor căuș\", tu lăsându-te în vers \"ca o iedera in jurul unei bucurii\".

Îmi plac ultimele două strofe, îndeosebi versurile:

\"tu
ce religie amestecata
copac fulgerat cautandu-si mereu
radacinile uitate in oasele mele\"

Aș schimba un pic versul: \"cealalta ramane culcata pe perna mea\", respectiv aș evita repetiția pe-pe (pe perna), ca soluție ar fi \"cealaltă jumătate rămâne culcată pe albul pernei\" (a mea este implict, fiindcă vii în versul următor cu \"îmi face căuș...\")
Și ar mai fi primul vers din a doua strofă, unde aș exprima altfel acel \"nivel cosmic superior\". Ideea este bună.

Poemul acesta înclină balanța spre noaptea în jumătate. Mi-a plăcut să te citesc în afecte profunde, temperate de o mână fin lăsată scrierii.

Ela

Greșeala este a mea la tastarea cuvântului \"neâmblânzită\", evident e corect neîmlânzită, iar precizarea mea anterioară se referă la alăturarea celor două noțiuni, nu la scrierea lor: liniște - neîmblânzită. Îmi pare rău pt typo.

Stare de amoc, viața lăsată între cuvinte care ăși cerșesc dreptul la înțeles, guri avide, nume fără conținut, e un fel de revoltă mută, dincolo de aerul resemnat și de deznedejdea prea singurilor.

Sunt câteva versuri pe care le apreciez în mod deosebit din ansamblul poemului:
\"ninsori de mai
în intersecții iluzorii\"
\"desene în noroi uscat
zâmbesc și mint\"
\"hălăduim din moarte-n moarte,
absenți
din propria ramă de oglindă\"
\"și imităm cu mare artă
o viață între limbi de ceas\"

Aș spune că uneori ar fi mers o despărțire în strofe sau acea despărțire prin virgule dă un fel de sincopă, ca și cum respirația poetică este întretăiată de spartul sensurilor. Final remarcabil.

Ela

Da, singurătate fugară, pe partea cealaltă a sinelui, de unde tot tu privești. Alergi prin oglindă, interesant, fiindcă fiind prin ea nu te veyi, nu se reflectă nimic, ești în ea, ești confundată cu ea. Stare de presiune interioară, confuzie în care totul piere, limitele tale se duc. Tu nu te mai regăsești. Vorbesc acum generic.
Mi-ar fi plăcut să faci trecerea dinspre oraș spre confuzie și spre oglindă cu încă câteva elemente lirice, fiindcă e ca și cum acea oglindă e spartă.
Flash, da. E ca și cum te surprinzi brusc fără sens. Mă gândesc la \"liniște neâmblânzită\", alăturarea îmi pare ușor forțată. Sau poate eu nu simt această nuanță a liniștii, deși am atâtea feluri de a o trăi.
Bună incursiune prin tine, versurile se doresc a mai fi lăsate în oglinda șlefuită a spiritului poetic.
Ela

Vin gândurile, ca din oceanul etern, fără de care nu am fi fost să fim. Vin și ni se duc, revin, se întâlnesc pe marginea insulelor și curg mai departe. Semnul tău aici e fiindcă ai știut să culegi scoici de pe un țărm luminat. Mulțumesc.

Ela

Eu multumesc pentru cuvintele voastre, poezia este dedicata unui poet al nostru, caruia i-am amintit ca a fost noua octombrie, ziua nasterii sale. Multi dintre voi il stiti inainte ca eu sa il stiu. Silistea vietii ii este menita.

Ela

Început de poem sub streașina toamnei, parcursul prin vie, descoperirea mustindă a vieții coapte, a pământului îngreunat sub tălpile călătoare și căutătoare de rod. „noi doi vom tescui răbdarea/și vom îmbăta lumea asta mică a noastră/cu horn și podgorii”.
A doua parte a poemului este ca o odă adusă pământului, întâlnesc reflectări-vers înrădăcinat în temeinicia teluricului, ca-ntr-o necesară trăire aici, unde această ființă ce ne îndură:
„merge atunci când dormim.”
“să presimtă iubirea
să adulmece aburii luminii prinse încă în bulb
și, mai ales, să nască.”
“iarna pământul face dragoste cu tălpile noastre

În a treia parte, omul, cel ce „cântă cu jumătate de limbă”, căci cumva inima sa este mereu sortită ieșirii din el, înspre lume, dăruire pe care o primim dinspre el, fără a ne putea dumiri cum să primim:
„n-am știut ce să fac pentru că nu în fiecare zi îmi alunecă inimi pe geam.
au venit vrăbiile au ciugulit-o mărunt până s-au înnegrit
au uitat să zboare și s-au făcut pietre.”
Simple adevăruri, printre care pășim uneori orbiți de cer: „și că ferestrele trebuie deschise larg când cântă un cerșetor lângă ele.
cred că în ziua aceea Dumnezeu cânta deschiderea de pleoape”
Temerile, ferestrele noastre nordice, amprentele lăsate pe aerul dintre noi, „întunericul”, tăcerile, glasul iubitei din finalul poemului:
„între noi mărul ăsta viermănos și un cuțit
cu care nu știu iubitule ce să tăiem mai întâi:
tăcerea
sau
întunericul”

Geneză a Cuvântului, a lumii, a iubirii, mereu existență pe marginea „tăierii” firelor ce ne îngreunează ființarea limpede în „octombrie”.
Primul titlu al acestui poem a fost „amprente pe octombrie”, așa l-am întâlnit întâi. Și găsesc că acest nou titlu ales este mult mai potrivit poemului. Deși octombrie este sub semnul aerului Librei.
Ar fi câteva versuri la care aș încerca să revin, însă amprenta lăsată de reflectările tale mă determină să tac, să tai întunericul și să păstrez din tine această lumină de pământ dătător de iubire.

Ela

Marius, limpede ca mustul proaspăt adunat în palme, spfre a-l sorbi pentru prima oară în octombrie, limpede ca izvorul de viu din noi, sărbătoarea castanelor aștepată să ne însuflețim orele. Mulțumesc că ai jucat strugurii zilei, astăzi.

Dorin, voi păsstra ce este de păstrat - ritmul, relația cu sinele, voi revedea ce am de revăzut, atunci când va fi pe hârtie, iar ultimul vers poate fi într-adevăr un reper. Mulțumesc, accept critica și necritica, îndeosebi fiindcă sunt constructive, altfel trec peste. Tu aici ai perceput corect.

Linea, din șaptesprezece castani adunam uneori frunzele și mănunchii de floare firavă, adesea strângeam castanele ca decor de toamnă într-un colț al camerei, iar când vremurile deveneau neprielnice, găseam un joc de cuvinte castaniu, regăsind în mine sensul. Mulțumesc pentru povestea din copilărie pe care ai reașternut-o aici.

Ela

Magdalena, tu iei din ceea ce scriu firele fine, acelea în care abia se pot întrezări rămânerile, dincolo de ce se înfiripă, e acea dragoste din noi, de se întâmplă sau nu, exsită, iar prin grota aceea trecem fiecare la un moment dat, măcar o dată. Mulțumesc pentru cum poți cuprinde în tine cuvintele-trăiri.

Dana, verdele îl am în mine, mi-e vital, da, și mă regăsesc în el îndeosebi atunci când octombrie este blând și treci prin spații deschise. Fără această viață din noi nici dragostea nu ar fi posibilă. Mulțumesc pentru că ai revenit.

Linea, magia întreită, minune ce poate să se risipească după trăirea ei, nici măcar vis, nici măcar pierdere, simplă întâmplare din care dragostea face parte firesc uneori. M-aș umple nu doar de vise, și așa face-voi. Verde bun, nu doar crud să fie. Mulțumesc ție, aducătoarea mea de culoare feminină.

Scriem despre dragoste și când este, și când devine ruginie, scriem măcar despre cum numărăm uneoritimpurile, în realitate, în vis. Atât cât ne putem cuprinde în frunza destinată. Mulțumesc, mă bucură că ți-a plăcut descompunerea cromatică.

Ela

3+3+4=10, \"zece întâmplăci ciudate/și-o minune\", dar nu ține decât un timp, 3 zile, trecut-prezent-viitor, nu mai contează, e timpul acela care se duce, cumva, printre paginile netratate cu sfințenie ori cu rost. Mulțumesc, îmi place cum îmi numeri firea.