Să fim iar noi doi și... un val

urme de pași pe nispul fierbinte
amintirile noastre neșterse de valuri
am dat numele meu nisipului
crezând c-ai uitat așteptarea prea lungă
neatins credeam să rămână
amalgam de viață durere și dor
apa i-a șters bucla din urmă
lăsând simplitatea intactă
ce ideal...
mă doare acum amarul
urma de gând pustiit
vântul adie
îmi flutură părul la tâmple
trec ani și tu nu apari
mi-e dor să te am lângă mine
numele-ncet să-ți rostesc
să râzi alinându-mi durerea
noi doi să fim iar
și un val


AnMar, am luat versurile tale și le-am conturat ușor nisipul, atingându-le doar peurmele lăsate de valuri. Sper să îți placă jocul meu prin castelul tău.

Ela

Multumesc Ela pentru noul castel de nisip.E frumos construit.Cu prietenie,Anne-Marie.

sa fim noi doi si ...un cal
sa calarim viata asta naravasa pana ne doare in
fund de ea
sa nu doara amarul sau verdele sau râsul
(sa zicem ca-i mâna destinului)
sa ne soptim: tu nu vei
muri decat
singur

De ce nu o iapa domnule Dorin, si de ce sa nu ne doara si in cot de viata de toate, sa ne batem joc de tot?
Da e mana destinului si daca ce?Si pana cand?Si de ce noi si de ce ei copii nostri?De ce-ul obsedant in fata necazurilor care nu se mai termina.
Poezia era de dragoste dar vad ca ati patruns un pic mai adanc in spatele iubirii, descoperind durerea profunda care ne uneste din ce in ce mai mult, de 15 ani, pe mine si pe sotul meu.

noi doi si ....un vals
sa ne stinga caderea
cine ramane la urma sa aprinda lampa
sperantei

eu, mereu alaturi, am sa țin
vântul

noi doi si-un tango
in ritmul durerii
ce musca flamand
si-ncearca mereu
sa ne- arate placerea
de a trai

eu mereu pe langa,
voi gresi pasul
spargand tacerea
clipelor de vis

un dans ciudat, aiurea
urmand doar melodia
un dans in sinus
cu segmente frante

...sau o simfonie alba
sa ne tina de mainile
ploii sa mirosim a
viata

...sau un concert de orga
tinut undeva intr-o biserica
o orga imensa care
sa ne aspire in
tuburile ei
sa patrundem mai adanc
sensurile credintei
sa invatam ce e
iubirea adevarata

sau o pasere neagra sa indemne la somn
pietrele credintei
si oceanul privirii
sub pavaza unui cer
intors

de ce nu... un copac
rasturnat
cu radacinile in cer
absorbind
cu nesat infinitul

sau o idee nascuta
din seva acelui copac
gradare circulara
in timp
a vietii
numarand neobosit clipele...

esti deosebita Anne, cu usurinta de a versifica, cu sensibilitatea imprumutata de la fluturi, cu dragostea
nestirbita, cu sufletul neintinat,
iar poemul tau mi-a adus aproape marea,
m-a prins valul, ma las purtata de amintiri ...
drag Anana

Multumesc Anana esti un suflet minunat si luminos si bun.Acum ca sa radem putin am sa spun ca port in gene versul de la Elena Farago,ruda indepartata (bunica mea,Omama era verisoara cu dumneaei).Eu sunt o copie fada.
Cu drag,Anne-Marie.