Ela Victoria Luca

Știi cât admir focurile albăstrii și preadevremele sau preatârziul, timpul acesta care își iese din matcă și nu ne lasă să stăm liniștiți, ne ațâță dorințele, ne smulge gândurile, ne evaporă iubirile cele fărăderost, ne lasă animalelor adulmecătoare de inimi, înainte de orice sfârșit. Sau început.

La mulți ani, Ioana, de sfânt nume.

Eu vin aici și urez multă rezistență epigramei și epigramiștilor, să țină bine umorul, în orice timpuri și anotimpuri, indiferent de oraș, meridian, hârtie sau virtual, oamenii cei ai umorului să ne înveselească de să nu mai putem exista fără ei și mulțumesc, cu reverență, lui Diviza (mai ales Ion astăzi!) pentru această semnalare editorială care pentru mine este inedită!
La mulți ani epigramistului Ion, la bună regăsire și dacă după un asemenea festival apare o culegere, apăi e semn bun: epigrama își are loc de seamă în literatură.

Nu știu eu dacă gândesc
Sigur însă viețuiesc
Și rezist la orice glumă
De cumva face și spumă!

Epigramă-catren-ghicitoare - cam asta a ieșit, atât m-am priceput, las locul maeștrilor în gen.
Felicitări!

Suntem într-un dans temporal relativ, Pierre, și fiecare îl simte în interior, întotdeauna în ritmul său. El se desfășoară, noi abia de-l pipăim. Fiecare își are propriile mituri, povești, istorii. Nu știi niciodată unde se află Frumoasa dacă nu privești în Timpul ei.

AnMar, tu iei dintr-o versuire rugăciunea ce de sâmbătă și atunci cântecul îngerilor ți se dezvăluie. Mulțumesc pentru cum îți descoperi mâinile.

Ela

Nu știu dacă semnăm un contract înainte de a ne naște, știu însă că avem \"dat\" un timp, indiferent de \"rezervele\" din pumnii Domnului. Uneori dacă știm să ne drămuim vitalitatea, putem desfășura timpul în multe dimensiuni ale sale. Sau ascultăm ce ne este spus. Mulțumesc pentru cum citești adevărul.

Ela

Erika, ai împletit două fire definitorii: rugăciunea picioarelor (tălpile mergând \"pe cer\") și tandemul viață-moarte prezent inclusiv în muzică. Mulțumesc, aici ai intrat ușor în dansul vieții.

AnMar, \"credință, speranță, iubire\", cele fără de care nici un \"dans\" nu ar începe, indiferent de \"muzică\". Mulțumesc pentru o bună ascultare a ritmului inimii.

Silvia, inițial mă oprisem la prima strofă, ulterior am crezt că e neterminat \"filmul\" interior și am continuat. Mă bucur că ai sesizat acea desăvârșire, voi reflecta și acolo unde va fi așternut poemul, cred că îi voi da primei strofe locul meritat. Mulțumesc mult.

Dorina, da, mă aflu de câteva zile, în acest an de dragoste cum îl numeam pe întâi, sub fascinația unui tango anume: \"Vai vedrai\". Și orice imagine, de viață sau film, de carte sau om, mă duce cu gândul la ritmul acesta, de o frumusețe aparte, îl simt prin toți porii. Voi vedea ce va urma. Punct final. Mă gândesc unde va fi. Poate voi împărți în două poeme sau voi modifica ceva, cumva. Deocamdată, aici, las așa cum am simțit. Mulțumesc, binevăzătorule ochi.

Nu las critici. Aș fi eliminat mult din text, ș fi exprimat altfel strigătul, durerea, revolta.
Spun doar atât: poezia este o sublimare a trăirilor noastre (și nu doar a lor) de toate nuanțele. O sublimare, nu o revărsare. Desigur, produsul artistic implică și catharsis, dar nu rămâne aici.
Uneori e bine să scriem tot ce avem în gând, în inimă. Și-abia pe urmă să lăsăm poeziei locul cu grijă ales.
\"iubind nimicul... de la picioarele ploii\".

Ela

Geta, știi că de fapt există în orice clipă un continuum viațămoarte. De aceea, ziua pe timp ce se naște și moare. Ca orice, ca oricine. De aceea verdele este pe genunchi încă, deși ea se îndreaptă spre noapte/moarte.
Și da, e un prezent întrerupt de trecut și/sau viitor. Noi percepem mai ales discontinuum-ul.

Ela

Mulțumesc, poezia mea are o aromă de verde-negru. Roșul pasiunii deocamdată e în sala de așteptare, se costumează. :)

E o întreagă poveste aici, în acest tango în care se acordează două spirite, într-adevăr. Și două lumi/lumini diferite. Parcă se curge dintr-una în alta. Mulțumesc mult pentru trimiterile la muzică și la acele versuri, mă bucură că simplele mele versuri transmit atât de mult. La acest carnaval, masca mea preferată este Timpul. Iar melodia ascultată, Tango to Evora. :)

Ela

Desprind semenle, pustiul câmpului se lasă ascultat la ceasul cinei, acolo se ascunde întodeauna o taină, plopul cel însingurat amintește omului rogvaivuri pulsatile, și nici teama, nici dorul nu mai ating rănile ființei. Plecăm să căutăm moartea, fiindcă ea are un capăt în noi, un altul dincolo, fir fragil spre alte lumi. Cât bate inima în poezie, voi cina cu liniștea la masă, singura mea hrană de lumină, atunci când număr invers cerurile deasupra oricărei aripi, fie ea și de muscă.

Ela

Maria, uneori când privesc un om văd numai jocul culorilor lui. Nu pot să îl văd altfel, chiar dacă pictura îmi este doar pasiune neîmplinită. Uneori reușesc să dau cuvântului nuanțele, dinspre suflet și spirit, cu dificila mea arătare spre lume. Fiindcă, tu știi cel mai bine cred, cât de greu îmi este a vorbi și cât de intens privesc. Mulțumesc pentru această călătorie cu inima în palme, prin eseul meu dăruit.

Erika, Bogdan, alături la poezia Danului, mă bucură să vă găsesc.

Ela

Forma uneori e prea mult, alteori prea mult. Da, acest poem a început de la a nu mai avea trup, formă, contur. Ai ascultat bine printrecuvintele. :) Mulțumesc și, da, îmi place Sorescu:)

Ela

Voi vedea, mai ales cele două cruci, mai departe sfera de lumină și apoi spirala fără sfârșit. Mulțumesc, Pierre, și tu ai știut cât de mult spun imaginile uneori; uneori mai mult decât cuvintele mele.

Ela

Îmi pare rău, ce simt acum este necesitatea de a reveni: da, îmi place acest poem, așa cum am scris în comentariul anterior. Desprind exact versurile pe care eu le apreciez, dacă va fi nevoie să scriu în detaliu de ce, o voi face. Însă doresc să spun atât doar, acum: atunci când voi rezona cu o drujbă, o voi scrie clar. Și când mi se atribuie ceea ce nu sunt, răspund la fel de clar, indiferent cine va face afirmațiile.
Prin urmare, versurile care sunt reușite dpv poetic, în acest text sunt:
\"mai nimic, rănile mele nu vor prinde niciodată coajă\" - durerea perpetuă, spusă cu detașare. nimic simplist, infinit de simplu, când numai greul se află cuprins în acest simplu.
\"anii pe care nu i-am rispit vor fi dați simplu, pe degeaba\" - datul timpului, fără a pretinde nimic în schimb, fără a aștepta altceva; datul pur și simplu, nu ca o pierdere, ci ca o lăsare de sine în altul.
\"un fel de durere care se zbate să se facă gând\" - psihizarea durerii, elaborarea ei, pentru a fi suportată, pentru a o trăi, secundarizarea primarului din noi, metamorfozarea suferinței, prin zbatere, fiindcă nimic nu se poate substanțializa fără această perpetuă zbatere.
\"peste drum de noi un orb descântă noaptea\" - despre versurile acestea am scris anterior. Adaug acum că sunt punctul forte al poemului. E limpede legătura dintre simboluri, dintre nevăzut-lumină-descântec și moarte.
\"închid ochii și aud lemnul lăutei curgând\" - aici este frumosul, ineditul poeziei. Pentru aceste versuri am lăsat totul deoparte și am ascultat. Oare este atât de imposibil?

Aduceți drujba acum, să pot \"rezona\" cu \"cântecul\" ei cel tăietor de copacii cuvintelor noastre. Atâtea universuri se pot închide sub dinții ei...
Hanna, \"mai nimic\" rămâne \"mai nimic\", întreg și frumos.

Ela

\"peste drum de noi un orb descântă noaptea\", fiindcă el are durmul Lunimii dinspre spirit. \"mai nimic\" nu este acest poem, este acel \"mai nimic\"-esență din fiecare Inimă ce ascultă înaltul între cele două treceri ale noastre prin naștere și moarte. \"mai nimic\" decât un dialog cu cel ce doar o dată poate fi numit în viață prieten, fiindcă numai el ne poartă sacrul în inima sa.
poem în care cuvintele sunt esențializate, cuvinte-atingere, cuvinte-simțire, cuvinte-sens, orice interios în care ajunge fiecare vers pulsează în lumini fără sfârșit.
\"ce simt\"? poemul unei dureri din dor și din frumos, poemul în care tămăduirea se simte cu ochii închiși, doar primind sacrul. și aici nu poți simți decât înalt.
admirația mea, Hannelle, pentru acest poem-lumină, acum îmi dau anii, simplu, așa cum m-ai lăsat să învăț din poezie.

Ela

Alex, se deschide o inimă spre a cuprinde o alta, în nașterea anilor. Și dacă tu ai simțit această deschidere, e semn că întâi îți este dragostea. Mulțumesc.

Pierre, ascult acum Ave Maria, îmi lipsea. Indiferent cât \"plătim\" (zeciuala sfântă) pentru o dragoste, ea ne este rost. Atunci când Este. Mulțumesc pentru cuvinte și versuri, mi-ai amintit de mine, altfel decât azi mi-aminteam.

Ela

de ai putut primi acest albastru, în miez de inimă, eu mă bucur așa precum albatroșii, Daniel!
Livia, Pierre, Mulțumesc pentru că-mi sunteți alături azi.

Mulți ani de frumos și dragoste, dragoste, dragoste!

Ela

Ioane, io așa am păstrat în memorie, anul trecut, Crăciunul ca naștere a Mariei noastre. A fost o anume întâmplare, printre mesteceni, care mi-a lăsat apele cumva altfel reverberând. Și în ceasul al doisprezecelea astă noapte i-am redat Mariei ce este al mariei: jumătatea asta de inimă. Mulțumesc.

Dorin, albe-albe, ca și cum toate culorile ar veni la sărbătoarea anilor, prin ochii Mariei. Mulțumesc.

Ela

Ted, nu se vor ștrege destine, nici urme, se vor face împletiri de fire, din cele mici, din cele mari, până când locul nefericirii va fi plantat cu cedrii, iar El ne va spune încotro ne este apa. Mulțumesc, Ted, am deja o zi luminoasă.

Adri, furtul anilor mi-a plăcut cel mai mult. De copilă mi se părea că e ceva greșit în cum ne calculăm noi viața. Mi se părea că e ceva nefiresc ca infinitul să aibă plus, minus și să mai și treci prin zero. Axele alea... Bună să ne fie măsura, că tu știi vorba aceea \"nu aduce anul ce aduce ceasul\".

Ela

Acela-aceea ce va primi această jumătate fie ferice. Căci de-aș fi putut aș fi dedicat întregul. Știi de ce nu mai pot, Andule&Bobadil? Fiindcă mi-am trăit (statistic cel puțin) cam jumătate de viață aici (cu inimă cu tot). Și așa, ești de acord cu animăluțele mici? Știi tu ce știi. ;)
Mulțam pentru că desprinzi firele imprevizibil. En démi-coeur.

Ela