Ela Victoria Luca

da, am înțeles despre ce diferențieri faci între procesul de concepție a textului și producsul deja creat. și că ritmul, mai ales, el are altă dinamică aici. dar ce voiam eu să spun este că această formă/tăiere/ritmicitate/dinamică/structură/semnatică e regăsibilă în asemenea texte, nu le voi putea scrie pe toate aidoma. și că altor discursuri li se va potrivi desigur alte direcții, alte mătci, alte țesuturi și texturi. cam așa.
mie place și părul în vânt, lunglung, oho. și un coc nefoartefixat, dar elegant. cam așa :)
mulțu ptr rrrevenire
ela

mădă, nu ține de o tehnică sau un gen, niciodată nu îmi propun asta atunci când scriu un text, indiferent de text. ține de felul în care se figurează în mine spațiile și interspațiile ptr ca discursul să se regăsească pe sine într-o piele a lui. abia apoi văd și eu ce a ieșit. cam așa. ție pesemne îți place această matcă mai mult.

mihail, da, vor fi tot mai nescrise cărțile, și tot mai nefixate în rame tablourile de viață și de moarte.

mulțumesc, ela

pâi nici nu s-a afirmat că o fi cel mai cel din cele mai cele texte ale lui gelu. că nu facem ici topul celor mai cele texte ale unui autor. duar am remarcat un poem bun, a mon avis, din cele postate. și mai remarc și eu niște schimbări la un autor. și e doar o subiectivitate-obiectivitate asumată. că îl cam citesc pe gelu agale de ceva ani. și aș fi scris cele de mai sus - și multe altele literar argumentate - oriunde, nu doar ici.
în plus, despre antipoeme voi scrie (sorry gelu că afli asta acum, aici, ți-am stricat surpriza). și nu numai despre ele, ci depre poetica lui gelu diaconu. l-am ales ca autor, o mică selecție simplă a mea, ptr o colecție de prezentări. iar acest poem face parte dintr-un grupaj pe aceeași matcă/linie. nu neapărat cel mai bun, dar iată că se susține bine.

eu am apreciat însă - indiferent că uzează atât de mult din cotidian si real, în fond acestea sutn doar puncte de sprijin ale discursului, în locul lor ar fi putut fi orice alt nume si orice alte locuri, desi evident că această nevoie de realitate si de cartografiere a zilelor a devenit deja un stil la gelu - ei bine, am apreciat ca foloseste discursul nu doar ca o marturisire de stari/afecte/angoase etc. (desi apar si aici mascate sub aceasta amenintare cu o posibila contaminare mortifera), ci ca o evadare din realul descris. si mai apreciez ca finalul vine mai mult ironic, încheie cumva firul ”superstitiei”. erau faine si cele cu pinkfloizi, indeed, că nu le-am uitat deloc, dar nu pot trece nici peste acest registru (care se regăseste si în volumul lui gelu). mai mult, din ce am mai văzut postat ici-colo, a mai încercat si un altul. deci, scrisul lui gelu se schimba si nu în rău. si e recognoscibilă mâna bine tinută pe literă. si place si simplitatea - care nu pică neam în simplism. si place si că nu e deloc o usurătate, nici banalitate. my opinion.
ela

înaintea discursului cred că există tensiunile care-l crează, așa cum tensiunile dintre zgomote, niciodată pe verticală însă, acolo este liniștea, cea care între-taie totul.
complezența, pre-fabricarea emoției, senzația de forțare a oricărei tresăriri. și indiferent ce se deschide-închide, indiferent dacă e o inimă sau pre-lungii care ies din ea, autorul o lasă tăcerii.
nu știu ce o fost cu nasturele cela, cu acel costum de lemn, pe mine m-o dus cu gândul la pinocchio. la obiectele-cuvinte încă neînsuflețite. și trecerea prin burta balenei-text. iar tatăl-autor îi dă suflul.
plăcută atmosfera aici.
ela

ultimele 2 versuri, acum văd că nu am precizat mai sus...

ma bucura ca a fost un comentariu acordat la textul tău. ar fi încă multemulte de spus.
da, am perceput de fapt 3 segmente de text care se suprapun/fac un aliaj, nu doar doua.
sunt vizibile lianturile.

iar pisica/felina care înghite apusul - eu am avut senzatia ca se si transforma - prin introiectie/încorporare/asimilare a soarelui, în soarele însusi. în lumină.
tocmai de aceea posibilă fiind descuamarea de orice învelis anterior, de orice materie/strat care acoperă sufletul.

”Mamele noastre au mereu răbdare cu noi până ne descuamăm de păcate, de cer” - e ca si cum am iesi din ”păcatul-piele” transmis din parinti in copii samd. dar si de ceea ce cerul ne lasă drept învelis de dus în viata asta.
(si nu prea îmi sună bine rima inv păcate - spate dar o să mă fac că nu o aud :) )

plus că eu am văzut finalul fără ultimele versuri, acolo se încheie ”legenda” din text, ultimele deja parcă deschid alt sens sau o alta legenda :)

ela

o, da, asta drept este, am înțeles de la primul tău comm ce ai dorit să evidențiezi dar am zâmbit tăcută, fiindcă-s lucruri abia tangibile. e bine însă că ai repunctat esențialitatea creației. mulțumesc ptr revenire.
ela

nu știu de ce am citit soarele-felină, nu \"din felină\". și chiar parcă s-ar potrivi mai bine în atmosfera asta austeră cumva.
începutul poemului îmi pare greoi sau ușor forțat suprarealismul la \"uși în buzunar\" și la corpul-gară. poate chiar descriptivul accentuat dă senzația de asperitate la intrarea în poem, nu știu. ar mai fi versul \"Au mereu grijă de bătrânii cu neoplasmul cărându-l la vale în spate.\" - nu știu dacă la vale/la deal dă un plus împovărării sau dacă asta a fost intenția. și la descălțatul de păcate parcă ar fi meritat formulat altfel. precum și localizarea strictă \"în fața balconului\".
ai typo aici: \"Încerci să vorbești dar mama strigăt de spaimă\" și la \"noastă\" și la îmbrățisează\"
am apreciat însă ideatica, precum și cum ai reușit transmite viața ca un tren care trece din părinți în copii, din copii în copiii lor șamd, indiferent de sacrifiul necesar sau de felul cum soarele/lumina se transformă până la capăt.
ela

surpriză în dimi ceasta ici. apăi, bun ești sigur, fiindcă aduci râsul cel larg.
și, iată, tamac pe c îl păpasem zilele trecute. scrisesem inițial \"fiind bun\", dar am modificat și scăpă micul c.
merci, c :)

carmen, împrejmuirile sunt vigilente, ne călăuzesc, iar umbra și semnul țin aprinse luminile.

ioan, în ultimul timp mă hrănesc tot mai puțin cu merinde și tot mai mult cu soare și apă. înțeleg..

silvia, despre unicitate da, a drumului, a locului, a dorului, despre re-întoarceri acolo udne ne cheamă, indiferent a cui/a ce este vocea. ne cheamă fiindcă suntem de acolo. esențial. iar schimbările nu pot anula nicio rădăcină-lumină

călin, orașele noastre au miezul direct în atriu, în cord. și pulsează împreună cu noi. expirăm/inspirăm același suflu. oriunde ne-am duce, orașele noastre lasă coji în urma noastră, să le adunăm, mai ales în orele negre. la capăt.

mulțumesc pentru că mi-ați fost însoțitori,
ela

călin, de fiecare dată m-a surprins și impresionat ochiul tău văzător și claritatea transpunerii în text, prrcum și capacitatea de a-l re-da autorului în firul lui argintiu. mulțumesc pentru această re-întoarcere a mesajelor, ai totvăzut. da, e incomodă acea liniște, cam cum scria pessoa despre neliniștiri.


iulia, interesant este că am scris acest text după ce am privit îndelung un portret/tablou. poate asta a făcut acordajul culoare-cuvânt și simțurile au știut ce să aleagă pentru a fi scris.

dorin, greu cu frumușaniile astea..

alexandru, sufletul îl punem în lucruri/oameni/întâmplări chiar și atunci când negăm asta sua ne considerăm doar lucizi, raționali, cerebrali.

marina, mi-a dat mult de gândit comentariul tău când l-am citit prima oară, mai ales intrigarea sau partea aceea legată de înstrăinarea de străin. am ascultat bine ce ai spus despre nespus.

mihail, este un fel de hăituire atunci când ne lăsăm invadați de cevaul din poem sau din inima cuvintelor, da. mai ales atunci e necesară tăcerea.

angela, așa a fost și intenția, de a lăsa cititorul să pătrundă greu, de a da senzația de text al nisipurilor și al sării, mai ales la început, spre sfârșit se simte un aer. nuspuncum.

cătălin, da, este o duritate în sensibilitate și invers. un fel de conciliere a contrariilor vizibile. sau măcar a unora.

george, urmele sunt amestecate, urmele se miros, se apercep, se trag după noi, ne hăituiesc, ne amprentează sufletul. iar privirea dinspre interior spre interior nu poate să se întâmple fără existența unui spațiu între, un fel de afară în care se mișcă liber lucrurile. la feminin sau/și la masculin.

emilia, așa poate fi, da, poate fi și așa, e necesar pentru asta să vezi, să auzi, să miroși, să atingi, să intuiești, să empatizezi, să... oho ce de mai. și să poți iubi. indiferent de prezențăabsență. frumoși caii, o, da.

dănuț:
ia nu mai pune întrebări -
răspunsurile-ți vin cam rar -
și te alegi doar cu mirări
căci calu e de fapt... măgar

(eh, dacă ai dat-o pe haz, nu puteam să nu o fac și eu)

rareș, lăsăm frumuseții existența per se. ea este sau nu este. ca și legăturile. așa cum este și ea, dragostea. iar literă - efect nu ar exista dacă nu ar fi acordajul ochi - ochi.

virgil, nerăsuflarea și rămasul în picioare, cam asta ne face viața prin punerea în spectacol a unei întâmplări fără de care nu am fi înțeles poate nimic, dar nimic autentic din acest mare și unic spectacol.

mulțumesc frumos tuturor, am amuțit citindu-vă aici..

vijelioasă alergătura minții aici, în încercarea de a prinde textul și a trece cu el peste învelișurile propriului eu-piele. vijelioasă și ritmicitatea/hai să zic melodia internă a discursului, am sentimentul că ai pus între cuvinte nu interspații, ci intertimpi, astfel încât, pe măsură ce citești, nu știi încotro (trecutprezentviitor) ești, chiar dacă limbajul de față este unul actual.
inserțiile în engleză - la care cred că autoarea nuuu va renunța curând - par a nu fi necesare neapărat, dar e stilul liber ales. și probabil în tandem cu pelicula.
nu am dat click pe link, fiindcă nu am vrut să-mi \"alterez\" sau să îmi schimb percepția asupra textului per se, îl iau ca text, neasezonat cu vreo imagine sau melo. dar promit că trag cu ochiul colo imediat ce închei ici commul.
cred că poți face o mică modificare la curbată - cocoșată.
și de scuturat o scuturare.
și acel & multuzat de diverși autori în n medii virtuale sau nu, parcă nu ți se potrivește, mai ales că e pestevogă deja.
oricum, ai tatuat un suflet destul de nărăvaș în textul acesta. și cumva place asta. mai ales că ai schimbat un pic hipodromul sau pelicula discursului. ai altă punere în scenă.
aștept să văd încotro galopează spiridușul, deci, mai departe.
ela

e bine când ieși din tonalitatea pathosului și scrii cu o anume echilibrare a afectelor/angoaselor, astfel încât poeticul să nu fie îmbibat, ci valorizat de emoție, gând, imagine.
cred că strofa a 3a curge sub nivelul celorlalte strofe, chiar dacă miza e pe versul ei ultim.
mai cred că de 2 ori \"de fapt\" (nu ține de tehnica repetitivului aci), și alăturate, e inutil.
și mai e de remarcat grija pentru mesaj. și pentru buna distanță între autor/text/lector. trupuri și ele.
oricum, R ptr un nod al schimbării. nu știu dacă va avea loc pe deplin, dar cevaceva se resimte, la nivel de scriere internă a versului și de externalizare a lui către (indiferent ce) ochi al lumii.
ela

pe alt nivel. de astăzi textele tale vor intra automat pe site, fără verificarea editorială. rog (re)citește regulile. sperăm să vedem în pagina ta texte și comentarii tot mai reușite.
succes.
ela

scriitorul nu iese din matca lui, cel puțin acest scriitor, care nu schimbă învelișul cuvintelor după trecerea anilor sau după moda stilistică. sau după un mediu real-virtual. scriitorul își păstrează aceeași înclinare spre a transmite un anume mesaj, spre a lăsa din percepțiile lui asupra lumii celui ce poate percepe mai departe. chiar dacă ptr asta spintecă puii de carte să poate închide gura lumii. pentru florin andor metafora a fost și va fi întotdeauna un fel de \"gură de aur\" prin care textul poate respira. iar ce iese din text nu poate fi auzit decât de aceia care au caii-spirit foarte aproape de \"grăunțele\"-esențe. nu voi aștepta niciodată de la un autor să iesă din \"străinătatea\" lui doar ca să intre în \"străinătatea\" celuilalt.
ela

începând de astăzi, norișor, textele și comentariile tale vor intra automat pe site. rog (re)citește regulile. și cutez a te ruga să te lași în voia comentariilor literare pe textele autorilor agonia.ro, în mod sigur ai ce transmite.
așteptăm mai departe scrieri bune, tot mai.
ela

pe firul
exagerat de

la primul vers m-am împiedicat sonor în disc_gol, dar si la atribuirile subtiata/turtită în sine, parcă-s improprii. sau asa le percep eu din sinele meu acum.
la iona m-am tot gandit zilele acestea si al fleul în acre repetam unele mituri chiar si in mileniul 3.
m-am mai încruntat la patricid. poate ar fi fost bine să alegi altfel formularea, mai ales că alături imediat lepădarea de mamă.
imaginea unei suferinte transgenerationale, pe firum chiar pre-istoric personal este in prim plan. si parca aceasta cadere / prin dezlipire a tuturor este un fel de cadere a dominoului. asa cum în danaidele.
finalul bun.
o tonalitate cam maiestuoasa, dar nu exagera de.
cam asta, pe scurt. nu ai fost original, nu asta ti-ai porpus cred. cumva asteptam si o alta versiune/rescriere a miturilor. asta asa, ca provocare viitoare.
ela

interesant cum v-ați regăsit cu aceste inițiale, doar voi, PP și PP, pe această Personală.
și vă răspund așa:
PP 1 - nu știu dacă cineva poate primi cu adevărat într-o singură viață cheia, ochiul, reîntoarcerea, dar dacă le-a primit și nu a știut a le păstra, atunci mare, mare pierdere.

PP2 - despre oameni e vorba acolo, despre felul cum este fiecare schițat pe o aceeași pagină, fiecare cu felurile lui de a fi fiind. de aceea nu am cum modifica.

mulțumesc,
ela