infernul de la capătul liniei

sunt ceasuri largi ceasuri rele în care aluneci așa cum alunecă trupul într-o lume bizară îți duci existența desigur anodină îți folosești creierul până la o limită insuportabilă detești mojicia dar o înghiți în fiecare zi fără să crâcnești fără să închizi ochii fără să mai poți scoate un sunet niciun protest nu mai folosește nicio revoltă nu ai zile de împăcare nu ai nopți să adormi cu fruntea în tihnă nu mai ai loc în inimă pentru pierderi nu mai ai timp pentru o viață greșită pentru futile balansuri între tine și ceilalți tandrețea asta așa desuetă e singura din care mai poți rupe o fâșie singura care sparge orgolii strivește precum oasele sub menghină trufia păcatul resentimentele și o iei iarăși de la început cu eterna vinovăție cu nelipsita spaimă fiindcă trupul nu îți mai ascultă foamea setea dragostea trupul nu mai dorește alt trup se leapădă de sine ca de o piele putredă așa se folosesc oamenii unii de ceilalți până la capăt așa sunt ei cinici carnivori trag cu dinții de orice os de orice bucată vie din tine nu te mai rogi pentru sufletul devorat nu te mai rogi pentru semne nu mai poți să îți permiți luxul de a iubi când ți se descrie cu atâta precizie finalul și totuși nu nu îți lași inima să urască nici după infern