Eduard Zalle

Doarme amiaza răstignită-n grădină, Cercuri de fum naște pipa bunicului, Am dedicat ziua asta-ntreagă nimicului Și-mi doresc letargia, un veac să mă țină! Cum vine că nici tu n-ai nimic de

Când cuvintele mele ți-au umplut gura, Ferchezuite ca pentru o sărbătoare, De sus, stele timide căzut-au de-a dura, Dintr-o gaură adâncă, hidoasă și mare. Te iubeam cu distincție și

Pe plajă, valuri albe sug un nisip fierbinte, Lăsând în urma lor cadențe, chei de spume. La pol, în pas cu moda, ghețarii poartă nume. Surâsul lumii astăzi nu pare mai cuminte… Iubito, moaie-ți

Eufrosina, frumoasă femeie Și-n ochii adânci, ce scânteie! Când trecea, bărbații-ntorceau Capetele după ea și plângeau! Suspinau de-a dreptul răpuși De făptura cu buze de pluș, Văratece,

M-am strecurat iute în pat, pe negândite, Veșmintele mi-arunc pe unde mai apuc Și sfârcul îți miroase a frunze moi de nuc, Iar buzele-ți au gustul de poame pârguite. Din fructele acestea

Vino cu mine într-o zi oarecare, C-un ultim efort, să-mi citești din ziare, Știri, erezii și cancanuri frivole, Apoi istoviți, s-adormim în rigole. Și vom dormi-n locuințe lacustre, Și

Demult nu mă opun iubirilor vetuste. Este un gând de mulțumire, poate, Din care inima tot vrea să guste, Ucigător, să-l ducă mai departe. Și sângele țâșnește cald și cristalin. E sângele

Mi-ar fi plăcut să te iubesc într-o vară Când trenuri marfare se-nghesuie-n gară, O gară pustie, insalubră și ternă, Dar ochii-ți plângeau îngropați într-o pernă. Mi-ar fi plăcut să te iubesc

Bate vântul țâța florii Strepezind de ploaie norii, Se-nfioară mătrăguna Smiorcăindu-se întruna. Curg pe ochii lunii zoaie Cu miros acru de oaie, Stelele își strâmbă nasul Și își subțiază

Un pelerin trecea odată, printr-o vale Cu pomi și flori, cu râuri curgătoare, Iar îmbătat de frumusețea lor, A adormit cu capul pe ogor. Nicicând în viața lui, el nu văzuse Un colț de rai

Prea frumoasă floare-nmugurită Porți povestea încă nerostită, La o margine de lac albastru. Amintirea o mai port sihastru. Te iubeam pe plaja cea păgână, Căutându-ți buzele cu-o mână, Buzele

Deasupra, cerul și nouri trecând, Mai jos, val după val fremătând, Eu stând și privind către niciunde Și lacrima, pleoapa mea o ascunde. Tu, rătăcind departe, prin lume Unde luna răsare și

Când toți își cântă nemurirea, Eu plâng, deplâng nefericirea Acestei lumi care se vrea Mai bună, însă-i tot mai rea. Și-atât cât pot visa frumos Mă rog pământului mieros Să țină lumea cum o

Cobor acum, iubito, în marea mea albastră, Ca într-un ochi sihastru și hâd de căpcăun, Din stradă îmi apare în colțul de fereastră, Un cap frumos de fată și nu știu ce să-i spun. Și-n ceruri

Mă plânge astăzi un nebun Cu față lungă, ca de cal Și-mi râde țeava unui tun Zvârlind ghiulele de metal. Aud cum plouă nesfârșit De sus, din cerul ce s-a rupt, O ploaie ca de plumb

Albul curge pe pereți Și-mi închid ochii peceți, Lacăte, încuietori, Ochilor mei păzitori. Ea îmi spune că e bine, Dar pupil-abia se ține De atâta alb ce curge Pe pereți ca pe o

E lumea aceasta cum vrea ea să fie, Iar cerul sărută pământul mai rar. Ascultă-l, ascultă-l pe cel care știe Și harul, la rându-i, îl naște din har. E lumea aceasta-nvechită tavernă În care

Te iubesc până la sânge, Epiderma nu mă-ncântă, Iar celula ce mă-nfruntă, O diger, dar nu-mi ajunge. Te cunosc cum nici nu știi, Până dincolo de-atom, Am ajuns la cromozom Și la nervii încă,

Tănțica are har, are talent. Iubitul ei, locotenent, Chiar o iubea ca un nebun, Dar ea râdea și bea tutun. „De mă iubești așa cum spui, Mi-ai cumpăra o casă-ntâi; De foame, florile nu

Dormeam transcendental, amorfic, Lungit în brazda de curând săpată. De-ar fi plouat, ar fi crescut adonic În ochiul meu un trup frumos de fată. Jur-împrejur curg visele de-a rândul Ca bărcile

Îmi crește-n ochi prea tânăra livadă Acum, târziu, când toamna a sosit Cu rodul legănat pe ram îngălbenit De-a soarelui zgârcenie isterizată.

În umbra ta am stat mereu Iubindu-te cu ochii Și tresărind când auzeam Stins foșnetul de rochii. Și-n noaptea rece așteptam Să îmi apari în cale, Dar tu pierdută mi-ai rămas Și veșnic

Mi-e sufletul atât de sus Că l-am atins chiar pe Iisus Pe cuiul năclăit de sânge. Ferice-i numai cel ce plânge. Mi-e sufletul metal încins, Capul de trup mi s-a desprins Sub barda unui tânăr

Mai ninge astăzi ca și ieri, Zăpada-i veche și murdară, Omoară vântul primăveri Și-mi latră câinele pe-afară. Tu stai tăcută lângă geam Cu ochii ațintiți la stele... Mă viscolește an de