Ecaterina Ștefan

îmi plăcu momentul prins între două planuri-timpuri, complex ca stare însă anchilozat în acțiunea dinamică. de parcă ai opri clipa-n loc. dar e necesitate de mai mult poetic. să fie fiorul, trăiri răscolitoare, profunzimi. pentru că banalitățile în genul scăldarea în cer diluează forța interioară. dar e romantic, oricum.

de penultimul ziceam că-i în plus \"nemaiputînd\". inițial n-am obs că mai ai unul în final. le-ai cam grămădit acolo.

asamblare ermetică a învelișului, casca de protecție, linia firavă ca semn de hotar. îmi aduce aminte de cercul lui arhimede, în nosip. mă tot gîndesc ce treabă ai să îți termini. nu aduce începuturile astea chiar la rang universal că cerul și el, cît poate oare să împrumute cîte puțin fiecăruia. vezi și tu cum se înnegrește zilnic. zîmbet. da, important e să-ți simți sulfletul liber și desigur, în largul tău oriunde te-ai afla. puțin albastru nu strică niciodată.

cred că s-ar mai putea comprima exprimarea. anumite cuvinte de legătură sunt inutile și pe alocuri imaginile ar impresiona mai lesne și mai adînc dacă-i pune accentul pe esențial or ai concentra părticelele fundamentale într-un întreg ce nu sparge coeziunea.
răscolind prin sensuri, văd dizolvarea unităților sufletești pînă la combinare, două suflete în unul. reciprocitatea cunoașterii sufletești.

ușa se deschide dincolo de cuget. adică, în suflet. comfortul interior sau spațiul/zona regenerată din trăirile proprii apare imaculat însă doar prin prezența celuilalt or asemănarea cu îmbrățișarea lui. un univers închis ermetic. unde e loc numai pentru lumină. aceeași trecere. ultimul vers păstrează echivocul. se ramifică sensurile de la el. anume asta îndeamnă la cugetare.
eu personal aș schimba cu altceva ultimul gerunziu.

simplificînd se facilitează părunderea în sens și parcă-i mai închegat acum. bine că ai renunțat la clocotitul în plină acțiune. funcționalitatea ideilor este aceeași. apoi circularitatea eului, bobul personalizat, iubirea dezgolită. se leagă însă trebuie să exersezi ca să-ți vină discursul interesant din start. lipsește cumva finalitatea dar poate așa-i intenționat pentru deschidere. mă rog. ai reușit să prinzi un moment, o anume ipostază, o trăire și asta deja înseamnă mult. scrie, cu timpul cred că va fi din ce în ce mai bine. doar trebuie să muncești și să vrei. eu te citesc.

că ai face proză bună. fragmenteleastea ajută. apoi limbajul, nu știu cum l-ați întortocheat așa completînd glasul cela politicos de la început. dar pe ce tărîmuri mai ajungi domle. și căldura cu febră ridicată și femeile plînge puțin și alcătuirea gardului împotriva frigului. hai că nu mă mai pot opri din rîs. bravos domle, cît timp beuturile evaporeanus un grand matheur les a frappens -mare nenorocire.

ai formulări complicate și nu ajută deloc faptul că încerci să lungești ideea. ca să ajungi la o formă care să placă ochiului, ai de șlefuit mult. pe bune. încearcă să manevrezi mai în același tempou timpurile. evită formulările care se repetă ca sens or susțin aceeași idee. inutil de altfel. încearcă idei mai îndrăznețe, că înțepenirea secundelor e deja epuizat pt un început care să atragă și să te țină prezent. cred că e nevoie de aerisire și nu în ultimul rînd concentrare.

eu am văzut aici parcă un fragment de proză. însă frumos metaforizat, sinklino spre poetic. concentrat, persuasiv, deloc arid, auster (hai ca abuzez și eu de enumerații :))
da, cred că se putea formulat cumva la început mai compact. adică să păstrezi sensul făr a recurge la enumerație dar probabil ai vrut să concretizezi așa. place că păstrezi permanent acea raportare dintre personaj și ambient caracterizîndu-l prin intermediul exteriorului, proiectînsu-i starea prin fiecare moment/obiect/acțiune. și mă mir cum îți vine așa simplu să complici complici atmosfera în strofa patru. dar e înspre bine. îndeamnă la concentrare, la încordarea neuronilor în cap, la cugetare, în fine. ulimile 3 versuri îs bune, dintr-un registru toate și se face lin trecerea pînă la \"muțenie\" unde parcă vreau să mă întorc în mine și să ascult muzica dinăuntrul meu. să văd dacă ajung și eu a simți așa profund.
felicitări pt treapta de mai sus, dincolo de graniță. vezi să fie în regulă pașaportul de străinătate :))

în linii esențiale aici am văzut personalizarea orașului în zăpadă și nu doar. cotidianul înăbușit în substraturi imaginare ce ramifică sensurile, proiectează gîndurile cititorului pe propria albie, în jurul potecii ce străbate imaginația fiecăruia în parte, cred, diferit. eu văd adîncime, ruptură, contrast și totodată echilibru. cauzalitatea fiind metaforfoza interioară, răscolirea, respingînd anorganicul din start. bună ca simbol la propriu și la figurat mi se pare arderea ce pînă la urmă tot la inimă duce, la geminide. circuitul parcurs pînă a ajunge fulg or parte din universul creat la supr. scoarței. de aici și emoțiile, durerea, riscul, extremul. acea stare racordată ca suspans și simultan indolența că \"tăișul\" va ajunge sau ar putea ajunge prea aproape iar \"el\" prea departe încă. bun liantul, strînsă legătura, trecerea mai fluidă. doar descriprivul l-aș mai aerisi și anumite cuvinte mai puțin poetice cum e \"stratosfera\". văzusem într-un subtitlu din textele tale \"dezoxiribonucleic\". termenii
tehnici, biologici or pur și simplu complicați, distanțează. dar cred că te definește cumva a-i utiliza fiindcă se regăsec permanent însă dozați cu măsură. adică nu utilizezi în exces.

pe lîngă expresiile menționate de Ela, aș mai schimba și \"la o distanță normală\" cu ceva mai puțin vag or ciudat, spre exemplu \"aproape\". pentru că doar aici m-am împiedicat din avîntul bun luat din start, menținut cu viteză supercosmică a intuiției pe tot parcursul poeziei.
remarc debordarea albiilor închipuite ale fanteziei proiectate mai ales din interior cu argumentul unei invocații. bun fluidul lirismului, libertatea firească, revărsarea gîndului în simțire și invers, dinamica neliniară, nonșalanța. atracția constă poate în lipsa unei hărți, a unor puncte de reper, limite sau realități false. anume faptul că dai frîu liber emoțiilor născute din neodihna clipei în defulare artistică face credibil discursul, îi dă acea valoare personală, șarm și puterea de pătrundere a expresiei prin sufletul celui care o savurează. sensibilizează imaginația. memorabil finalul. de parcă ai spus tot ce aveai a spune dintr-o răsuflare și după asta - tăcere doar. pînă și ea echilibrează cumva densitatea poeziei.

Adina, nu mai știu nici eu. m-am pierdut complet între cele două extremități poezie-personală sau viceversa. eu țineam că-i de luat în întregime caracterul discursului. mulțam.

Ela, îți mulțumesc pentru obiectivitate și sinceritate. apreciez mult. eu nu articulez niciodată poeziile categoric. cu siguranță este loc pentru mai bine. este mai reușită varianta ta. da, o să mă strădui să fiu mai exigentă cu mine.

dacă v-ați referit la personajul julien în acest text e de înțeles. desigur nu infantilismul. sunteți în drept să recurgeți la orice tip de discurs fără a pierde din complexitatea sensului. respectul meu.

atît această poezie cît și \"absența\" îmi amintește de circuitul constant - soarele apune - soarele răsare - și totul se ia de la început. așa în fiecare zi. aici mai remarc și ideea de a ne sculpta drumul/muntele/poteca, de a o/a-l șlefui zilnic cu muncă, amurgul fiind poate un imposibil spre care tindem sau vrem să devenim martori fără ca să apară vreun paradox sau un alt început. place gradația inversă înspre final și cum faci trecerea atribuindu-i cuvîntului de la extremitatea finală a versului un alt sens în următorul. pentru unii ar părea poate stranie trecerea bruscă de la albastru la stea sau viceversa dar cred că în asta și constă sensul/esența/contrastul necesar. de unde dispare, apare altul și tot așa ne continuăm drumul oblic spre un sau o ceva anume viața întreagă. dar nu se pune accentul atît pe transcederea din noapte în zi, cum am făcut-o eu, cît pe transfigurarea drumului cu pașii care nu se tem de curgerea timpului și rîvna de a da însăși căutării un aspect imediatmente imprimat în geneza trecerilor, anume coagularea (de altfel f original și ingenios formulată). mi se pare incredibilă capacitatea de a închega în cuvinte atît de puține așa vaste idei.

pentru că te-ai născut în una din zilele lui ianuarie, pentru că ești un autor pe care-l apreciez mult și pentru că îmi ești dragă, ți-am dedicat aceste versuri cu plăcere. mă bucur că le-ai primit și că te-ai regăsit cumva în ele.

1. pui semnul întrebării după \"ce faci\"
sau
schimbi forma, fără două puncte înaintea expresiei mai sus menționate, scimbi persoana, \"întrebi ce face\" și lași fără semnul întrebării.

2. \"ca o umbră pare îngăduitoare\", fără \"pare\" la mijloc. deja cînd folosești conjuncția \"ca\" se implică aparența/comparația.

3. care-i anume problema pe care o ridici la nivel etic/moral, sa te ridici, sa-ți continui rugăciunea?
nu cred că asta se rezolvă or că ar fi o dilemă.

și exemplul pe care-l dai în privința într. nesuferite nu se leagă nicicum cu rugăciunea întreruptă anterior.
adică, în prima parte a poeziei nu pot să remarc decît primele 2 versuri care ca idee mi se par bune, un punct stabil de unde se poate porni/construi. a doua parte e mai bună dar am zis deja ce cred despre acel \"pare\".
în final, aș renunța la \"insistent\". place începutul și a doua strofă, în rest, doar scuze de sinceritate.

da, este o poezie însă eu toate dedicațiile, după cum am obișnuit, le clasific în \"personale\". fără exception a la regle. verticalitatea mai mult ca intransigență, dar în sens pozitiv. rană, nu știu. descriere-îndemn al firii, da. mulțumesc.

Teodor, mulțumesc de revenire. punctul cela de concentrare este esențial în menținerea întregului în jurul său. ca un nucleu.

Mădălina, voi încerca pe viitor spințarul. merci mult de sfat și pentru că primești în tine așa simplu simțind întotdeauna autentic. place sfatul tău.

dacă-i răscoli mai adînc în tine, vei găsi sursa de inspirație chiar în ceea ce ești. adesea scrierile vin de la sine. mulțumesc de popas.

Ela, eu știu, tu ești anume poeta simțirii. în final, se vede clar, am văzut și eu, prin celălalt. și, important cred că-i anume a percepe, mai mult decît a vedea. îmi ziceam azi, așa, mai mult în gînd, mai mult pentru mine, că, valoarea vieții nu se ascunde într-un singur succes sau eșec, într-o sigură iubire, scriere, dăruire... e un lanț care trebuie trăit. cu toții avem o hîrtie mototolită sau mai multe și, da, scriem dintr-un impuls. recitind însă, vedem rămășița trecutului într-o altă culoare, cînd emoția confesiunii se mai stinge sau... sau apare luciditatea primei raze desprinse din dimineață. culmea-i că e mai fraier cel care se bucură de eșecul altuia decît cel ce și-a arătat prostia înșirînd-o pe hîrtie. de fapt, despre dragoste se zice și deci se admite orice. nu pot să remarc aici decît simplețea scrierii, sinceritatea și ideea de a simți prin celălalt. nu zic că am plîns citind, că m-am descompus treptat, cu fiecare rînd, că... nici nu mai știu ce. pur și simplu te ține prezent pînă la capăt, îndeamnă la recitire, la rezonare, la întoarcerea în sine. și mai ales, trezește mustrări de conștiință fiindcă, citind aici, simți cum te strînge hîrtia mototolită în buznarul stîng de la piept, în dreptul inimii. text de calitate, ca de obicei, scris matur. deosebit finalul primei srofe.