Poeme pe coajă de săpun. Viscol cu geminide

în linii esențiale aici am văzut personalizarea orașului în zăpadă și nu doar. cotidianul înăbușit în substraturi imaginare ce ramifică sensurile, proiectează gîndurile cititorului pe propria albie, în jurul potecii ce străbate imaginația fiecăruia în parte, cred, diferit. eu văd adîncime, ruptură, contrast și totodată echilibru. cauzalitatea fiind metaforfoza interioară, răscolirea, respingînd anorganicul din start. bună ca simbol la propriu și la figurat mi se pare arderea ce pînă la urmă tot la inimă duce, la geminide. circuitul parcurs pînă a ajunge fulg or parte din universul creat la supr. scoarței. de aici și emoțiile, durerea, riscul, extremul. acea stare racordată ca suspans și simultan indolența că \"tăișul\" va ajunge sau ar putea ajunge prea aproape iar \"el\" prea departe încă. bun liantul, strînsă legătura, trecerea mai fluidă. doar descriprivul l-aș mai aerisi și anumite cuvinte mai puțin poetice cum e \"stratosfera\". văzusem într-un subtitlu din textele tale \"dezoxiribonucleic\". termenii
tehnici, biologici or pur și simplu complicați, distanțează. dar cred că te definește cumva a-i utiliza fiindcă se regăsec permanent însă dozați cu măsură. adică nu utilizezi în exces.