Ecaterina Ștefan

Viața omului se conjugă între ceea ce nu poate fi și ceea ce ar vrea să ajungă a deveni. La mijloc rămîne doar ceea ce este. Nivelul la care ne apreciem, cu devieri în funcție de împlinirile pipăite,

unu zero după retrageri vine insuficiența regretul și dorința speriată de a te reîntoarce am simțit toate astea și plânsul care mă sufoca mă trezesc deschid ochii presez cu apă deasupra mă duc

nu mă tem nu mă tem de oameni singurătatea din ei mă înspăimântă așa cum moartea îmi umple bocancii aș vrea să ignor neîndurarea aș vrea ca dimineața să aibă zâmbetul tău să mă

cîteva zile în urmă nu știam ce este aceea ipocrizie acum urlu urăsc ploaia și toate picioarele ce se grăbesc să o amestece cu noroi cînd umbrele se înșiră peste tot pentru omul gîrbovit

pieptul meu calcaros. noi. un sistem nedeterminat. defect. fructiera goală. o las așa. las totul în urmă. sunt pielea ținută sub gheață. o măduvă rece. și atâtea cuvinte primite în dar. le

Doar ochii, Strega, doar pleoapele mele tânjesc după ceva ușor de văzut Sunt bariere ce mă separă de un exterior prezent și-n dimineața asta Felul în care aleg să-l percep, chiar să-l simt, mă

Domnul Ghecev doarme puțin se trezește singur în pat la ora 5.04 a.m. ca să se uite la răsărit cu pernele îngrămădite în piept își numără degetele întotdeauna are prea multe însă ar sparge

și te trezești într-o dimineață cu cearcăne sub ochi, cu dureri în frunte, fără câteva kilograme și cu siguranța că nu mai ești copil că nimic nu te mai poate face fericit vezi golul din

ceea ce vreau eu acum este să mă dezbrac de hainele acestea să mă dezbrac de trupul acesta să fac un pod din oamenii pe care îi detest și să mă arunc de pe el

Secția de prelucrare a cărnii are pereți de sticlă. Mereu când mă uit într-acolo, văd un băiat cu față cretină, holbându-se la sânii mei. De fiecare dată când ies din sala comercială, intru în

Noaptea îți ascult bătăile inimii cu urechea lipită de piept, tropote de cai sălbăticiți în silă. Undeva marea zvâcnește din adânc a nesomn. Nu am nevoie de înălțimile munților, ca frica s-o

barul ăsta jegos pe nume renet de pe strada petru rareș 37 de lângă blocurile asemului a cântat bjork - all is full of love m-am mirat cumplit era acolo un tip care bea bere și privea la

peste tot văd floricele albastre toate sunt albastre numai și numai albastre ele mă favorizează floricelele albastre ele m-au învățat să nu mă tem de singurătate să nu mă tem de oameni

pereții care ți-au strâns singurătatea îi dai cu var cu mai mult var să nu se vadă să nu se simtă trecutul arunci oglinda care a stat acolo secole să asculte cineva mi-a spus că în casa

Nu știu unde se termină încăpățânarea și unde începe obsesia dorința încrustată în aerul îndepărtat minciuna ținută în adâncul ființei după greșeala unei singure zile care marchează o

Dimineața, da, ți s-a imprimat cel mai adânc în memorie, fiindcă nu e normal să fi fost toți trei paznici acolo când ai dus cheile, în timp ce altădată nu i-ai văzut nicicând pe toți trei

citeam din confesiunea lui bolea \"cum îți crapă zâmbetul pe față/ ca o fereastră pe care o spargi cu ghearele\" citeam poezia când urmele de avioane se pierdeau treptat în abis \"ochii tăi

atunci cînd se schimbă ceva în cursul firesc al timpului cu tot ce poartă în el oamenii strîng în pumni ce au mai scump ce le mai rămîne orice gest se face o mișcarea asemuită ființei

Cineva definește poezia - o înșiruire de cuvinte - altcineva - un șir de întrebări - un altul spune că e - o avalanșă de imagini, o pînză de cuvinte cu cîteva accente, un potop de idei? Mă întreb

aburul acesta dens mișcător mă sufocă senzație că am revenit în copilărie în costum de clovn când toți copiii mă lovesc cu picioarele în burtă haide hai să ne jucăm cu mașinuțele în nisip hai