Dumitru Sava

Simplu, pentru că, în sfârșit, mi-a luminat zeul mintea! M-am convins, până la urmă, că la noi viața politică nu este decât un nesfârșit circ prin care, cei care îmi cer votul, nu au altă intenție

Dincolo de marile și controversatele izbânzi ale minții umane cineva a avut geniala inspirație, nu-mi amintesc cine dar jur că nu am fost eu acela, să inventeze fericul. Pentru cei care încă nu au

astăzi da ziua Ta frumoasă Romanie cândva Mare și dodoloață ca o pâine iartă-mi străbunul că ți-a dăruit numai un ochi la plevna pe bunul că de la mărășești n-a mai regăsit drumul către

1. Sfinte-Andrei, sfinte-Andrei Dăruie-i lui Marc de vrei Mintea primă a Genezei Sfânta iubire a Gliei Tăria tăcută-a Pietrei Cursul viforos al Apei Sărutul duios al Doinei Sănătatea nudă-a

în fiecare pas e-o urmă cărarea coală albă de hârtie pe care ca un stilou plin cu cerneală mersul nostru o scrie fiecare drum e un poem

te cred că mă așteptai cu inima larg deschisă dar în minte ți-era beznă de nepătruns și oricât am vrut am încercat și m-am zbătut nu am putut să te pătrund de aia înciudat m-am dus la alta!

atâta liniște în jur... era târziu târziu amintirile plecaseră de mult într-ale lor ca o stafie privirea ta și-n noapte le mai căuta urma un pas o stea alt pas iarăși o stea ca să nu uite

lacul de sudoare în care te credeam nimfă se făcuse heleșteu ca o știucă agilă și vicleană îmi făceai masaj erotic înghițindu-mi toate speranțele senile puține și știrbe cu unghii cu tot mă

undeva mai către nord cred că în word fiorul meu din cord înfiora al tău fiord...

sunt atât de mare că abia mă înghesui în mine și poate de aia îmi sunt suficient însumi tu unde să mai încapi ca sa îți faci loc trebuie să smulgi neapărat ceva anume din mine ce-ar fi

tot ce sfințește iubirea înflorește și asfințește!

Pe bolta' naltă strălucesc mii de stele . Eu culeg struguri.

din îndepărtatul turn bătrânul orologiu cu dangăt tânguitor din oră în oră ne anunță moartea

galbenul și cu albastrul se luară la bătaie unul își voia ue iar celălalt dorea nu ue că sa lăsat cu roșu și-atâta ne-am iubit pentru sporul demografic nu ne păsa de frig și foame ne

atâta eram de-ndurerat de plecarea ta că nu știam ce să mai fac și încotro să o apuc habar nu am cum am ajuns la târgul de ceramică erau si tata mama bunicii pe-acolo pe tine nu te-am

pentru că sunt un bărbat tare dar... de câte ori destinul ca o adiere a morții îmi suflă rece-n ceafă de-ncepe să-mi înghețe inima riscând să-ți rănească icoana din senin îmi aburesc

în lumea asta de păcate iubit-am cel mai mult din toate centura ta de castitate când nu mai ești la fel de pură degeaba mă privești cu ură și m-ataci zilnic sub centură n-ai mai putea acum

pe vremea când mă adulai și erai plină cu copii (nu auziserăm de schumann) de dragul meu lunar ouai eu te iubeam în fiecare zi fără să-mi ceri măcar un ban ce repede ne trecu timpul se