Dumitru Sava

degust licoarea asta sângerie și-mi lăcrimează în pahar vie(a) ce cu atâta foc mă săruta e rece toamna tristă și târzie pe locul tău zâmbește amintirea da-n piept a amuțit demult lăuta beau

acest covor de frunze pe care calci acum sfielnic ca peste-un câmp de mine sunt sărutările mele ce-ardeau în pomul vieții tale rochie de mireasă ți-am croit din ele eu prințul și tu regina

nimic din ce-aș fi vrut nu ți-am promis căci nu suntem decât deșertăciune un răsărit care sfios apune copii sugând din umbra unui vis și oare ce puteam eu să-ți ofer când cel de sus te-a

istoria ne-o scriu învingătorii... dar mai an învins decebal a plecat la zalmoxe să-i ceară iertare iar oastea lui înfrântă spre cetatea eternă s-a pornit cu mic cu mare și a barbarizat cu daci

de mă întrebi n-aș ști să-ți spui ce este-un ideal dar vezi tu pe dealul acela voiam să mă sui nu să fiu mai aproape de cer ci să fiu văzut și să văd oamenii cât sunt de mici să-mi apropii

când atât de generoasă te-ai oferit să-mi ridici templu secunda ta de pace eu soldatul universal ce nu putea dezerta din nesfârșitul său război cu viața căram în spate cicatrice toate rănile

nu e adevărat că numai femeile nasc și noi bărbații suntem ființe maternale uite tu nu exiști dar eu și-acum mai sunt gravid cu tine mă gândesc la o noapte de mai în care visele se prefăceau

dacă sunteți atât de orbi încât doriți să vă vedeți priviți-mă!

sunt atât de strălucitor încât la umbra mea se bronzează omenirea

doamne numai tu știi ce faci când ne faci cu o mână ne dai și noi habar n-avem cât suntem dăruiți atotputernici geniali talentați crezându-ne ne fudulim în oglinda vieții și facem numai

veacuri de insomnii încep să-mi fie nopțile ca o morfină răcoarea singurătății amăgește durerea veche mută a dulcilor păcate nesfârșite șiruri de coșmaruri-avalanșe nebuniile-mi de-odinioară

tu trebuie să știi olarule din care lut și pentru ce anume ai frământat această oală la care foc ai ars-o cu ce ai smălțuit-o dar mai ales ce-ai vrut să-aduni în ea nu știu de-ai rătăcit-o

boală fatală acest dor de tine îngălbenește ziua-n pomul vieții și tragic stafidiește-n ram iubirea incurabil de neștiute vine amaru-mi plânge-n ceașca dimineții doamne abia de mă mai țin cu

datează, eheei, de multă vreme, din timpuri imemoriale. Ea e pricina pentru care și acum Tatăl, la cafeaua de dimineață, încă îl mai mustră în fiecare zi, cu un soi de autoreproș, pe Fiul: „Vezi de

tărâm al fericirii infinite albastrul ți s-a scufundat în negru furtuni de nisip sunt azi visele ce-n curcubeu îți poleiau oglinda ce s-a ales de algele iubirii cu care talazurile tale

privesc cu-n soi de tristă detașare odiseea sufletului meu vâslaș muribund pe submarinul altei vieți uitate-n ploaia sub care de dorul tău încă dansează fără noi ca o nebună paparudă nuneasca

mereu îmi spuneai că bărbații nu plâng nu ți-am văzut o lacrimă pe obraz tată le adunai scrâșnind în privirea aia cu care ai adunat toate drumurile și rănile rusiei în picioare să execuți

Iartă-mă, Doamne, pentru cutezanța acestei întrebări, știu că toate se fac din și prin voia Ta! Hegel spunea că tot ce e real e rațional și cum nu mă pot îndoi de realitatea Ta, nici de faptul că

Dintre toate întrebările și răspunsurile pe care ni le adresăm, cele legate de problematica vieții și a morții sunt cele mai tulburătoare și cu certitudine cele mai dificile. Impactul emoțional e

În comportamentul nostru zilnic, obișnuim să considerăm cuvântul drept mijloc, instrument de comunicare cu semenii. Prin el ne exprimăm ideile, intențiile, părerile, sentimentele, dorințele

miel alb cu inima stână de lupi mă scufund în ochii tăi ca-n noapte să vânez stelele ce-ți ard în iriși ca visele noastre în iadul iubirii să-mi fac din ele colți de vampir și-n locul

eram de față când ce vă spun s-a întâmplat pot să mă jur ca cinstit martor ori tot la fel de bine ca simplu-împricinat “în această mare sală la granița între cuvânt și necuvânt în fața

tată retrage-ți spermatozoidul acesta și cumpără cât poți de iute un măgar mamă spânzură-te de colul uterin numai așa ai să ajungi din nou fecioară să se pogoare asupra ta prea sfântul duh aud

Demersul investigării umanului nu este, în expresia sa cea mai profundă, altceva decât o îndrăzneață incursiune în veșnicia timpului uman. Afirmația pare șocantă dacă avem în vedere finitudinea și