Dragoș Vișan

Nu vreau să stârnesc valuri. Mi-a plăcut gestul lui Ioan Barb și al lui Daniel Lăcătuș de-a aduce în prim planul unei reviste, Algoritm literar, producțiile literare ale celor de pe Agonia și RoLiteratura. O fi acesta un mare păcat, de-l face pe d-l Laurețiu Ion să mă \"provoace\", culegând din tot eseul o singură eroare la expresia latinească \"spiritus rector\" sau \"spiritus rectus\" (nimeni neștiind care-i diferența semantică dintre cele două forme ale adjectivului, încât mie mi-a venit să vorbesc din inconștient despre un duh ori spirit al omului drept și-al dreptății - \"spiritus recti\")?!
De ce vorbește Laurențiu Ion de-o concurență între cele două site-uri, când de fapt o parte a scriitorilor reprezentativi și foarte activi ai unuia sunt și pe celălalt? Concurența ori dispariția unuia dintre cele două o fi numai în mintea sa...
Dacă afirmă că acestea sunt baliverne, că e apă-n ploaie, să arate el de unde se ivește oare noua generație de scriitori.
Se ivește cumva din noile apariții editoriale sistate. Din concedierea lui Virgil Diaconu de la Pitești ori a tuturor redactorilor de la \"Tomis\" din Constanța? Din toate bețele-n roate puse de actualul guvern \"Bloc\" - cum s-a bâlbâit ieri un spiker pe postul tv Realitatea - (remaniat? remaniacal?) cea mai lungă vergea e deja arătată oamenilor din cultură, mai puțin din administrația și birocrația locală. De ce în Constanța a venit dispoziția guvernamentală ca de la prefectură, consiliu județean, primărie să fie dați afară 30 la sută din oameni, iar în alte județe se amână? Pentru că litoralul nu-i ornaj și nu va fi așa. În bloc o să dispară în curând multe publicații. În blog sau în nimic se vor transforma cele care n-au nici site, precum Ex Ponto, Poesis, Euromuseum și multe altele...
Iar dacă nici măcar volume nu vor mai publica decât cei cu bani, în ce se va transforma literatura de mâine?

De ce să nu mai existe ceea ce afirmați că nu există? Sunteți sigur că nu mai există? Faceți niște afirmații cam necontrolate, d-le Ion Laurențiu! Dumneavostră de ce publicați aici la urma urmei? Chiar m-ar interesa, ca un fapt de anchetă socială, de ce vă place să dați eseuri și poeme? A fi internaut e un lucru rușinos, cum insinuați? A nu dori să fii publicat pe hârtie, și din motive ecologiste, e un lucru grav?
Mulțumesc pentru singura corectură ce-o puteați face la eseul meu, cea legată de \'recti\'. La o adică de ce să nu există și spiritul dreptului și al dreptății, pentru că \"rectus\", \"rector\" nu-mi place cum sună. Permiteți-mi să vă supăr și să afirm că citindu-vă din poeme am descoperit multe, multe greșeli, neglijențe, chestii ilogice. Am arătat asta și-n comentariile mele la poemele d-stră.

Jocurile dispariției vieților în vara asta sper să se fi terminat. Numai catastrofe și panică. Mi-am închipuit însă poemul înainte să aflu pe seară despre țânțarii ucigași, precum că dau iama și la noi.
Sferă, cub, piramidă, paralelipiped - o arhitectură imaginară a vieții noastre citadine. Sfera pieței publice, care numai europeană nu e, paote doar la preț... Cubul puterii ce-arată volumul ce pleacă de la capete pătrate sau cilindrul de joben al iluzioniștilor... Piramida intereselor și nevoilor VIP-urilor de pe liste ce le depășesc pe cele a lui Abraham Maslow. Cuib de viespi slăbănoage - asta am ajuns zbaterea cotidiană a celor neimplicați politic și curați... pentru că nu facem parte din Mafia, fiind... nefameni, nefamiliști.

Dar ce s-o mai întâmpla
cu soața prinsă de Zamfir
ca-n insectar pe deal,
o fi venit și OZN-ul
să dea o gaură prin ea
pentru urmași?

Cam prea parnasian acest poem. O nostalgie, ceva? Simboluri poetice, epitete, comparații. Dar nu știm la ce te referi, de fapt. Melodicitate. Spre ce?

Numai finalurile strofelor 2 și 3 lămuresc situarea în timp și-n spațiu a îndrăgostiților. Un moment aproape de androginitate. Risipit. Sau revenit. Măcar fictiv, dacă nu și real, palpabil.

Este aici o altă și binevenită definire a zilei duminicii, drept zi a întrebării scepticismului nietzscheean: de ce să trăim, pentru ce?!... Dumicarea din timp a morții. Aplecarea încă. Deschiderea spre-un orizont ce pare mult mai liber decât ... subversivul fluierat, ori izbire de zid. Și totul nu-i decât o închipuire. Nici atârnarea nu-i reală. Nici pomul de care credem că suntem susținuți. Nici legea gravitațională.

Pentru că totul se rezumă aici la un Nu Știu.

Plutirea spre pământ a spiritului. Un agnosticism impregnat de puțin neoplatonism, de gnosticism.

Stoicismul atmosferei spațiului-timp ca dintr-o cazarmă se referă la deziluzii erotice. Dacă n-ai avea numele Voiosu, prenumele Theodor și dacă n-ar exista comparația cu înmulțirea pâinii de către supremul Învățător, aș fi spus că inima procustiană n-ar mai fi avut nicio piatră unde să-și plece capul. Scrumirea sinapselor rebele de către o febră este urmată de o altă referire biblică, de vindecarea orbilor. Nu prea constat în ce anume ar subzista o a doua vedere, adevărată?

Nu precizezi ce sau cine ar fi \"ea\" din versul al treilea, prin care o compari pe \"tu\". Eu aș înțelege că insinuezi o metaforă despre plimbarea în trupul zilei, al localității, al regiunii, al țării, al lumii, al vieții. Dar e bine să știu cu siguranță ce-i această indeterminare.
Apoi e vorba și de întunericul care îmbracă orice alteritate. S-ar înțelege că lumina e în eul liric. Ce sunt de fapt enigmaticele Neoane ale Ei?
O paralelă între o Tu și o Ea foarte bine pendulată în mister. Bravo!

Rezervorul cu energie din lanul de porumb. Pielea cu solzi, paradoxal, moale precum plușul. Cuvântul ce intră-n stomac și provoacă orgasm și multă juisare până spre vârsta maturității depline. O invenție lirică SF deosebit de enigmatică, de senzuală în mesaj. Multitudine a interpretării. Cine o fi acea făptură, cine o fi? O proiecție onirică a muzei poeziei, Ευτέρπη?

Opa, Ile, o Elenă sau altcineva feminin și convingător începe să vorbească. Apare, iată, și audiatur et altera pars! Parcă trebuie s-o lași mai mult. Femeia care te recunoaște are dreptul să-ți descoasă și sufletul tău încifrat! Afl-o. s-au tăinuiește-o bine, cum vei ști!

Iasomia, Atropa Belladona, menta cu aer feminin prin grădina cu sentimente. Un miros puternic, un gust puternic și un farmec puternic.

Typo - e o cămașa

Mi se pare un poem destul de bunișor, însă ai de lucrat la următoarele cuvinte: \"doar necazului umbră să plec\". Succes!

Nu merge oare:

doar necazul umbră să-mi dea mai târziu?

Felicităile mele. Sper ca acest volum să-l am și eu. Din vreo librărie bucureșteană. Am ce citi!

- Ce-i... la sub sol?

Două variante de răspuns:

(1) - La nu-i sub sol ci peste sol în solfegiu.

(2) - Fa. Fa e sub sol.

Prima strofă pornește de la paradoxul tristeței din iubire. Multe femei sunt plămădite să se... bucure de acest paradox. Pentru că au multă sensibilitate.

Strofa a doua - sunet, culoare, miros în trei versuri succesive - amintește de versul din Les correspondances de Baudelaire:

\"Parfum, culoare, sunet se-ngână și-s răspund\".

Încolăcirile lesbi ale singurătății. O metaforă originală într-un poem întreg, care definește starea poetică a eului liric feminin din orice etapă de vârstă. Particularitatea acestui eu liric este clar definită. Heterosexual, eul liric feminin devine lesbi când acuză la un moment dat iubirea că... strănută.

Da, Ottilia, privirile și privirea. În privința voievodului, drama vieții sale este din ce în ce mai apropiată. Cu cine s-o fi luptat el, dacă nu cu morile de vânt ale personajului lui Miguel de Cervantes, jertfindu-se pentru ideile noastre de independență și continuitate! Cu cine vom fi comparați și noi de urmași, după ce ne-am zbătut o viață-ntreagă, în ultimii treizeci de ani, prin atâtea Stambuluri sau Vișegrade? Cu beihadele și capuchehaie, cu întemnițații Occidentului. Nu-i așa?

Bun finalul, contrastant. Vis erotic și sprei paralizant.
O plimbare mai haioasă prin noapte nici că se putea.
Imagini - trei secvențe neunite - lipite în mozaic, în colaj, de-o abia amintită prezență. Confidentul sau camaradul poetic, Costel, ce-și mai amintește în plus? Ai putea să dai și impresiile sale - retroactiv, poate într-un poem paralel.

Ultima strofă. Ultima propoție a ei are ca verb-predicat un simplu gerunziu. De ce? Pentru un ceva fotografic? Nu-nțeleg litota poetică. Explică-mi, te rog.
În rest, este o poezie de dragoste și creație. Ne mai citim.

Sunt cam ambigue, nu știu, sentimentele exprimate. Ar putea fi o leacă mai clare?
În fine, am prins ideea. Întoarcere, împăcare. Alb. Dragoste. O.K. Dar există totuși unele mici discrepanțe.

Un discurs acaparant, cu refrene din cântece populare și lăutărești, cu schimbări in- sau sesizabile prin farmecul unui colaj de treceri rapide prin sat.

Dau un citat cu măi, edificator:

\"Doar vocea nazală, ușor falsă, plângăcioasă precum a unei fete mari abia dezvirginate, a țârcovnicului băutor de rachiu arzător și tulbure, răzbate dincolo de zidurile birtului, prin ușa larg deschisă, cu piatră luminoasă, măi, dar n-am avut noroc, în vreme ce eu, atent și frenetic, tot răscolesc pământul cu un cuțit bont, gândind că secretele oamenilor se îngroapă totdeauna adânc și-n locuri neumblate\".

E un poem în proză, născut din florile epicului și crescut de sufletul poeziei.

Un pastel, brusc și intermitent brăzdat de discursul unei poezii de dragoste. Mai verifică puțin forma - De la natură frumusețea învăț,.....
de aici în special. Pentru că finalul nu prea e justificat.

Caută să scapi de chestii intimiste, de-o retorică fadă. Intră în miezul trăirilor. Nu trebuie decât să-ți folosești limbajul actual. Așa se vorbea pe timpuri.