poemul tristeții

Un poem în care apar spaimele
despărțirii de adolescență;
mă recunosc în ele.
Scriitura este bună dar sper că vei fi
\"luat în primire\", așa cum este normal, de vitalism,
de minunea priveliștei ascunsă-n anii care vin.

Fie-ți precum în tulburătorul tău vers:
\"lumina de mâine sub palmele tale\"

Vă mulțumesc mult pentru trecere și comentariu.

Mie-mi plăcea să cred că m-am despărțit de adolescență mai demult puțin, însă îmi dau acum seama că e așa cum spuneți dumneavoastră.

Mulțumesc. Vă mai aștept.

Daniel

Ești singurul om în care strălucește târziul, care vrea să experimenteze sensurile unui curând aruncându-și umbrele în sine.
Timpul se prinde ca un fel de rugină pe stările prefăcute în ruină care diluează rostul ființării.

Mi se pare un poem destul de bunișor, însă ai de lucrat la următoarele cuvinte: \"doar necazului umbră să plec\". Succes!

Nu merge oare:

doar necazul umbră să-mi dea mai târziu?

vă mulțumesc mult că v-ația plecat asupra textului meu.

domnule răzvan, ați spus niște cuvinte frumoase. vă mulțumesc

domnule dragoș vișan, acel vers e intenționat așa și de aceea nu cred că îl voi schimba. e o ambiguizare voită. mulțumesc pentru trecere și comentariu.

Daniel.

a se citi: v-ați aplecat

Dai glas unor idei existențiale, asupra cărora ne aplecăm cu toții într-un moment sau altul. Mi-a plăcut primul vers din a doua strofă, dar și poezia în întregime. Succes.

chapeau, mulțumesc pentru trecere și scuză-mi întarzierea cu care am răspuns