Investire – din anul 2010 – cu decenism literar

Suntem în anul ’10, după ce am intrat acum nouă ani și opt luni în mileniul al treilea de la nașterea Domnului Hrisos din Sfânta Fecioara Maria. Încercând să facem un scurt itinerar prin deceniile artistice, în literatura noastră, cel puțin în secolul al XX-lea, nu se poate realiza o delimitate strictă, ci doar aproximativă a fenomenelor cu adevărat originale. Vom insista asupra celor zece etape ale fenomenului poetic, dar vom surprinde, de asemenea și contribuția reprezentanților din proză și dramaturgie: 1) Deprimism artistic. Epigonismul eminescian și neopozitivismul (1901-1910). Al. Vlahuță, Panait Cerna sunt continuatorii minori ai lui M. Eminescu. Debutul demn de consemnat este cel al lui Octavian Goga. Debutează și M. Sadoveanu prin patru cărți de proză în 1904. Ioan Slavici începe să publice memorii din închisori și romanul “Mara” (1905 în volum, apărut și la revista “Tribuna” din Sibiu c-un deceniu mai devreme). I.L. Caragiale continuă cele două cicluri, cel nuvelistic și cel al schițelor, cu o viziune stoică și sceptică inspirată din Friedrich Nietzsche. Alexandru Davilla publică piesa istorică „Vlaicu Vodă”, iar Barbu Ștefănescu Delavrancea lucrează la trilogia „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”, proza sa scurtă fiind mai mult una zollistă. Toți criticii români sunt de-acord cu termenul de poezie, proză deprimistă pentru acest început de veac. Ceea ce s-a întâmplat pe plan artistic în unel state din Europa Occidentală și Centrală, după 1920, după primul război mondial și configurarea statală a Europei, s-a petrecut mai devreme cu douăzeci de ani în România, Transilvania, Banat: starea emoțională a națiunii era foarte deprimantă. Mulți români și aromâni erau deznaționalizați de către ruși, austro-ungari, sârbi, greci și bulgari. 2) Simbolism și avangardă – într-un tandem profitabil (1911-1920). Al. Macedonski, Traian Demetrescu, Ștefan Petică, G. Bacovia, Ion Minulescu urcă în topul preferințelor publicului care citește mult pe toți poeții francezi de seamă, discursul simbolist acaparând în această perioadă chiar și celelalte genuri literare. Pe lângă această recunoaștere unanimă a importanței curentului literar, care în Occident era-n faza sa crepusculară, apare o dublă tendință de contrazicere a momentului simbolist. Cea mai importantă, avangarda istorică, prima avangardă, începe să prindă puteri de la câteva spirite inovatoare, chiar pe plan universal: Tristan Tzara, Urmuz, Sașa Pană, Barbu Fundoianu. Celălalt val, antisimbolist prin excelență, îl reprezintă sămănătorismul și poporanismul. De inspirație mai mult rusească, acest curent literar ajunge să fie condus de teoreticianul Garabet Ibrăileanu. Reprezentanții săi de marcă sunt unii mai vechi: George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Ioan Al. Brătescu-Voinești. Un nou stil, prea metaforizant, e lansat de Ionel Teodoreanu, care vrea să înnoiască sămănătorismul, precum arată în „La Medeleni”, dar nu reușește, cu toată conjugarea eforturilor sale alături de Garabet Ibrăileanu, teoreticianul ieșean, devenit și personaj de roman pentru I. Teodoreanu. Mihail Sadoveanu și Nicolae Iorga încearcă să dea fundamentele acestui sămănătorism literar și în deceniul următor, cel de-al treilea, dar în perioada interbelică se va refuza tot mai deseori utopia și lipsa de obiectivitate, în proză, memorialistică, dramaturgie. Cel mai consistent sămănătorism va deveni, pe plan strict estetic, necontaminat de niciun fel de teze paraliterare, tradiționalismul epic al lui Mihail Sadoveanu și Panait Istrati, mari prozatori și-n deceniul următor. Panait Istrati devine cetățean și scriitor francez, dar va muri într-un cvasianonimat. Ostracizarea sa, întocmai cum i se va întâmpla peste cincizeci de ani lui Ion Caraion, are loc în Elveția, tot pe paturi de spitale, din cauză că avusese curajul să atace furibund sistemul stalinist dictatorial văzut de el în vizitele din Uniunea Sovietică (\"Spovedania unui învins\"). 3) Modernism și expresionism (1921-1930). Apare cenaclul \"Sburătorul\" al criticului și prozatorului Eugen Lovinescu. Este o epocă de-o mare efervescență creatoare. T. Arghezi activase în cenaclul „Literatorul” al lui Al. Macedonski (al doilea ca importanță îm literatura noastră, după “Junimea”), scrisese mult în reviste, fiind considerat un al doile Eminescu, însă debutează editorial abia în 1927. Mai debutase editorial expresionistul Lucian Blaga, în 1919, cu „Poemele luminii”. Dramaturgia și lirica sa conțin scrieri orientative pentru toți scriitorii moderniști. Ion Barbu, scrie o poezie tot mai ermetică, sapiențială de la placheta sa ludică „După melci” (1921) până în faza de apogeu a poeticității moderniste, din “Joc secund” (1930). Bacovia își continuă prin „Scântei galbene”, “Stanțe burgheze” căutările unui deprimism în formă genuină, nevrând să fie înregimentat niciunui curent literar, ca și George Topârceanu, ocolind chiar și recunoașterea talentului său, la București. Pe lângă contribuția mai mult teoretică (prin manifeste nonconformiste) a poeților avangardiști mai pot fi semnalate ca orientative și primele încercări de experimentalism liric și epic. Aceste noi tendințe le aparțin lui Ion Vinea, Al. Philippide, Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane), M. Eliade, Gib Mihăescu, Anton Holban, Garabet Ibrăileanu (căruia i se publică romanul autobiografic „Adela”). Realismul psihologic modernist e reprezentat în primul rând de Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian. Și dramaturgia modernistă se trezește, în sfârșit, din letargie, continuând să progreseze și în deceniul al patrulea, prin piesele lui Camil, V.I. Popa, Mihail Sorbul, Al. Kirițescu, T. Arghezi. 4) Treizecism și modernism crepuscular (1931-1940). Ajunge să confirme pe plan estetic, după generația anterioară a războiului, și generația lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Emil Botta. Treizecismul era denumit de către M. Eliade, într-un interviu al său din anii ’30 și „experiențalism”. Scriu eseuri și primele cărți de eseuri M. Eliade (debutul editorial cu „Itinerar spiritual”, la douăzeci de ani), Eugen Ionescu, Haig Acterian (teoretician al teatrului), Mihail Sebastian. G. Călinescu vrea să recupereze o etapă inexistentă în proza noastră, realismul de esență balzaciană, stendhaliană și flaubertiană (\"Cartea nunții\", \"Enigma Otiliei\" - 1933, 1938), scriind și “Opera lui Mihai Eminescu” (1934-1936), “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” ca pe niște romane eseistice, cu pasaje atât satirice, dar și marcate de obiectivitate pur epică. Max Blecher, Constantin Nisipeanu, Emil Botta, Octav Suluțiu, Ion Marin Sadoveanu, Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Tudor Teodorescu-Braniște, Pericle Martinescu sunt prozatori ce anticipează deja o altă dimensiune epică, existențialismul de esență defetistă. Literatura noastră, care asimilase deja modele epice mai vechi (Jarry, Proust, Gide, Joyce, Mann, Papini, Pirandello) preia și câte ceva de la Meyrink, Musil, Malraux, Motherlant – cei patru “M” care anunță obsesia reluării războiului mondial ori convulsiile revoluționare. Poezia modernistă intră în ultima sa fază, lăsând loc, odată cu declanșarea conflagrației din 1 septembrie 1940, unei alte discursivități. Dintre poeții noi, cei mai importanți sunt Geo Bogza (cu platforma sa program experimentalist-antimodernist din 1933), Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Alexandru Philippide, Ilarie Voronca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca, Emil Botta, Eugen Jebeleanu, Dimitrie Stelaru, Aron Cotruș, Maria Banuș, Miron Radu Paraschivescu. 5) Patruzecismul sau postavangardismul. Albatrosismul, Cercul Literar din Sibiu și grupul suprarealist român (1941-1947). Perioada tensionată a războiului sovietico-german începe cu semnalul de-o mare gravitate pentru literatură, dat de către monarhul Carol al II-lea, Ion Antonescu și cei de-a dreapta lor. Acest semnal a însemnat punerea la zid nu doar a democrației tradiționale, ci și aproximativa stingherire a scriitorilor români să mai publice, atât în presa culturală restrânsă foarte mult prin cenzurarea sistematic, cât mai ales prin lipsirea vitrinelor librăriilor de atracțiile cu care era obișnuit publicul cititor. Cei care aduc un suflu nou literaturii de la jumătatea secolului al XX-lea vor fi cei mai tineri scriitori, uniți în jurul “Albatrosului” și “Timpului” bucureștean. Arghezi este cel care i-a încurajat sistematic. Și G. Călinescu a avut un oarecare interes pentru avangardiști și tinerii suprarealiști români (precum Gherasim Luca, D. Trost, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun), semnalând în articole și recenzii felul cum scriau cei strânși în jurul lui Geo Dumitrescu și Ion Caraion. La începutul verii anului 1941, puțin înainte de-a se declanșa planul Barbarossa de atacare justificată a lui Stalin, albatrosiștii bucureșteni, devenind publiciști destul de cunoscuți, fuseseră primii care scoateau din anonimatul total apariția monumentalei “Istorii a literaturii române de la origini până în prezent”, sub excepționala îngrijire grafică a lui Al. Rosetti. Cenzura antonesciană a oprit apariția ultimului număr din revista “Albatros”. Pe lângă unii prozatori postmoderni (Marin Preda, Dinu Pillat, Pavel Chihaia) și alți eseiști mai neînsemnați, la “Albatros” a prevalat poezia. Membrii acestei noi generații “Albatros” (numită și generația “pierdută”, “a războiului”, “amânată”, deși cel mai nimerit termen rămâne “patruzecistă”) au fost, într-o ordine mai mult aleatorie, nu strict valorică, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu, Ion Caraion, Alexandru Lungu, Mircea Popovici, Mihail Crama, Marcel Gafton, Emil Manu, Virgil Torinopol, C.T. Lituon, dar și cel născut cu vreo șapte ani înaintea lor (Dimitrie Stelaru, care debutase și editorial cu șapte ani înainte de primii albatrosiști premiați, Geo Dumitrescu și Ben Corlaciu). Din 1943 începe să activeze, sub patronajul lui Lucian Blaga, Liviu Rusu și sub mantia ocrotitoare a lui Eugen Lovinescu, Cercul Literar de la Universitatea din Sibiu (un cerc artistic-filozofic format inițial la Cluj, dar transferat după dictatul de la Viena din 1940 spre sudul Ardealului). Ion Negoițescu e teoreticianul baladismului și a primatului esteticului în literatură. Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ștefan Augustin Doinaș, Eugen Todoran, I.D. Sârbu, Cornel Regman și alții au avut un cuvânt greu de spus, până înspre sfârșitul secolului al XX-lea, în eseistică, teorie și critică literară, poezie, proză, memorialistică. Momentul 1945 este, după cum remarca André Breton, momentul de glorie al celor cinci poeți ai grupului suprarealist român, care au lansat atunci celebrele manifeste, semnate în comun. Metoda onirică și camuflarea pamfletului printr-un imaginar fantastic contorsionat devin o constatntă în poezia și proza lui Gellu Naum, Virgil Teodorescu, D. Trost, Gherasim Luca și Paul Păun. Tot suprarealist este și poetul Paul Celan, care debutează cu poeme în limba germană în revista “Agora”, scosă în 1947 de către Ion Caraion și Virgil Ierunca. Laolaltă cu albatrosiștii bucureșteni și cerchiștii, ei s-au opus tendinței promovării unui tip de literatură angajată, fie că fusese vorba de poezia tradiționalistă și a refugiului ardelean (reprezentată de Nechifor Crainic, Mihai Beniuc, Aron Cotruș, Radu Gyr), fie că era una prefigurată de maiakovskianismul epigonic al viitoarei literaturi promovate de comuniști. Marele publicist Ion Caraion avea să fie condamnat la moarte pentru că scrie două articole ce lanseză polemica despre \"crizismul\" indus artificial de Stalin și Uniunea Sovietică în culturile europene centrale și estice (\"Criza culturii românești\", \"Criza omului\", din \"Jurnalul de dimineață\" al lui Tudor Teodorescu-Braniște). În proza patruzecistă debutează ca nuvelist și Marin Preda. Eugen Barbu e încă militant comunist, după cum își însemnează în toate însemnările sale fantezist antedatate intitulate cu trufie și reclcitrant “Jurnal” (1966). Se formează grupul celor din Școala de la Târgoviște – Radu Petrescu, Radu Horia Simionescu, Tudor Þopa și Costache Olăreanu. 6) Hiatul cenzurii cincizeciste (1948-1960). Apar și se cronicizează tendințele rusificării poeziei și prozei românești. Apoi se amplifică un alt fel de ambigen proletcultist, mai bombastic, cel al poeziei patriotice și al realismului epic socialist. Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Veronica Porumbacu, A.E. Baconski, Eugen Jebeleanu, Nicolae Labiș vor cunoaște, tardiv, și momentele dezicerii, ba chiar și ale dizidenței, măcar de ordin estetic dacă nu și social-politic. O oază de speranță în climatul șters, regresiv, al acestei perioade o reprezintă activitatea susținută, de ordin strict estetic, a “Echinoxului” din Cluj, o mișcare poetică remarcabilă. Acești echinoxiști au meritul de-a rezista în jurul redacției acestei reviste culturale, nerenunțând la idealul estetic și democratic. 7) Șaizecismul-șaptezecist neomodernist și postblagian (1961-1980). Generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Gheorghe Pituț, Petre Stoica, Ion Gheorghe, a Anei Blandiana, a lui Marin Sorescu, Marius Robescu, Florin Mugur, Marin Mincu, Cezar și Mircea Ivănescu, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Marius Tupan. Nu-i cităm pe toți scriitorii. Leonid Dimov inaugurează poezia de factură onirică. Dumitru Þepeneag în proză propune același onirism. Se lansează marii prozatori postbelici, D.R. Popescu, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Sorin Titel, Constantin Þoiu, Radu Tudoran. Revin pe plan artistic, din urmă, albatrosiștii, cerchiștii sibieni și fruntașii grupului suprarealist român, Gellu Naum și Virgil Teodorescu. Cei doi formează acum un duet liric la fel de cunoscut ca și cel al lui Ion Caraion și Geo Dumitrescu, pentru că-și redactează chiar împreună, ori prin consultare directă poemele, eseurile și articolele. În proză merită amintiți iarăși cei din Școala de la Târgoviște (de fapt eternii debutanți din deceniile anterioare, pentru că făcuseră împreună pariu să debuteze numai când înceta “obsedantul deceniu” al cenzurii kominterniste și moda stahanoviștilor ce spărgeau norma de scris maculatură). 8) Optzecismul sau textualismul românesc (1980-1989) – denumit foarte nefiresc, eronat și “postmodernism românesc” de către nulitatea absolută a criticii și istoriei literare, Mircea Cărtărescu. Acesta, sub girul lui Eugen Negrici, a denaturat prin lucrarea sa de doctorat deosebit de stufoasă, orice criterii de periodizare a literaturii, mai ales de la Eminescu și epigonii săi încoace, descoperind postmoderniști avant-la-lettre începând cu Radu Ionescu și C.A.Rosetti, numai pentru a induce publicul postdecembrist în eroare. G. Călinescu, prin satiră și parodii chiar de ordin critic ar fi după Cărtărescu postmodernist. Leonid Dimov, șeful unei literaturi neoficiale, ar fi maestrul postmodernismului cărterescian. De el să fi râs în primul rând Alex. Ștefănescu și Eugen Negrici (ciracii din umbră ai baciului “României literare”, Nicolae Manolescu). Dar și Mircea Cărtărescu a intrat în anturajul manolescian suspus. Prozatori, poeți, dramaturgi optzeciști de-un calibru mereu valabil rămân Mircea Nedelciu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Ion Mureșan, Matei Vișniec, Gheorghe Crăciun, George Vulturescu, și Gheorghe Iova. Grafomanii Alexandru Mușina cu antropocentrismul său și Mircea Cărtărescu având și-o blazare poetico-memorialistică nu fac deloc cinste optzecismului românesc. De ce se impusese până la nivel universitar și academic termenul fals de postmodernism românesc, după o deformare cărturesciană a celor unsprezece teze postmoderniste ale lui Ihab Hassan, prin oblăduirea grupului hard optzecist al lui Mircea Cărtărescu, din tacita înțelegere a lui Eugen Negrici și Nicolae Manolescu? Pentru a fi evitat termenul consacrat încă din anii ’80, denumirea corectă a curentului fiind dată atunci de către poetul și criticul literar Marin Mincu: textualism. Noi am putea să adăugăm și specificarea de textualism românesc, pentru a-l difernția de textualismul francez al Juliei Kristeva, Roland Barthes și Philip Sollers. 9) Nouăzecismul apocaliptic (1990-2000). Încă nu s-a definit terminologic foarte exact acest nou curent, imediat următor nouăzecismului. Tot Marin Mincu, Ștefania Mincu, dar alături de ei și Octavian Soviany, sunt de părere ca termenul “apocaliptic” să fie folosit pentru a denumi o perioadă de răsucire spre metafizic și antimetafizic a mentalității artistice de la sfârșitul mileniului al doilea. Cristian Popescu și Gheorghe Pruncuț, poeți dispăruți prea devreme, uitați nepermis de mult, reprezintă două repere ce nu trebuie neglijate în definirea acestei promoții literare, prea puțin influențată de optzecism. Octavian Soviany, Dumitru Crudu, George Vulturescu, Ștefan Caraman, Paul Daian, Mihail Gălățanu, Mircea Þuglea și mulți alții se axează îndeosebi pe confesiv și problematizează cotidianul, instaurând decupaje foarte personale ale faptelor obișnuite, cărora li se conferă o altă valență în imaginarul poetic, dramaturgic și epic. 10) Douămiismul poetic, epic și dramaturgic nu poate fi încă omologat. Pentru că nu s-a terminat. A început însă din 2009-2010 un curent mai mult internaut, s-a închegat Noul Decenism. Ceea ce este înainte de Noul Decenism, nucleul literar secolului al XX-lea, atât din viața culturală românească sau din Republica Moldova și Voivodina, cât și din cea universală, merită reinvestigat, continuat, depășit. Fără a jigni scriitorii consacrați, din generații și promoții mai vechi, având cărți publicate sau nu, ștacheta literaturii mileniului al treilea o preia din acest an compețiția sănătoasă de pe site-urile literare Agonia (Poezie.ro) și RoLiteratura – ca să le cităm denumirea într-o ordine alfabetică. Din acest salt calitativ superior de receptare artistică a unui număr sporit de noi scrieri și prin contribuția fecundă a unor scriitori-călăuze mai vechi se naște ultima promoție literară, Noul Decenism. Platforma-program a Noului Decenism a început cu publicarea revistei “Algoritm literar” la Hunedoara. De ce nu “Decenism”, dacă de-acolo se conturează o publicație onorabilă, care îi reunește pe toți internauții agonali și rolitiști, oferind și tinerilor o rampă de lansare. Poezie, proză, eseu, pe viitor și dramaturgie sunt rubrici în care urmează a activa la modul strict estetic noii decenei. Spiritus rector al acestei noi orientări și promoții literare este poetul Ioan Barb, el fiind secondat de Teodor Dume, George Pașa, Alexandru Gheție, Leonard Ancuța și mulți alții. Un Deceneu și mai mulți slujitori cu spada ai literaturii. Împotriva exceselor dăunătoare ale douămiismului și optzecismului – a radicalismelor grafomaniacale și antimetafizice de orice fel – iată că se conturează un curent ce are destul de multe în comun cu poetica nouăzecistă, sufocată de optzecismul triumfalist și de un douămiism deseori infantil. Investiți cu tot talentul vostru ce nu se poate pierde: în decenismul literar, Noul Decenism! Va urma