Dragoș Vișan

Versurile sunt dispuse la un moment dat, sau de două ori în palimpsest. Aducerea la zi, împlinirea blestemului din 1938 dă o perspectivă repetitivă, ciclică, extrem orientală unei lipse de finalitate a istoriei, ori pun accent pe avertismentul să nu se mai petreacă în Japonia acte de cruzime, înarmări, ci să se militeze pentru natură, pace, dezarmare. Totuși, nu vi se pare că Eugen Jebeleanu, prin mesaj, se îndepărta eseistic de poezie? Nu văd aici așa ceva. Nu mi se pare că Jebeleanu va influențat. Dar tocmai aceste puncte comune în protest, în simularea protestului, în aspectul pe alocuri reportericesc al valențelor lirice face să nu dispară intertextul. Mai bine n-ar fi existat Jebeleanu, un poet al corabiei cu ratați - generația lui Emil Botta și Pericle Martinescu. Pentru că n-ar fi fost termen de comparație, mai ales de la problema niponă. Cum există cestiunea românească, cea balcanică, cea ardelenească, s-a bătucit, iată, în istoria literară contemporană și una jebeleaniană niponă. Să ne îndepărtăm mai mult de ea.

S-ar dori interactiv. Dar nu mă prinde, nu captivează decât într-o mică măsură. Peștișor de sticlă - o satiră la adresa unor gigolo. Mimarea unor atitudini efeminate. Nu văd cum se poate atinge o finalitate estetică prin socializări de tipul... la naiba!

Contrastantă întâlnirea mielului dezorientat cu silueta unui călugăr. Aș spune că e de efect. Până la urmă, mielul poate fi o alegorie îmbrăcată în țoale la modă.

Discurs nefastidios. Colocvialul versurilor nu lasă a se anticipa vreun miracol. Dar schimbarea survine.

\"La ocnă, spre-ai păstra nițel\"

Corect ar fi: \"spre a-i...\"

Reușite epigramele despre ziare. Dar despre actualii politicieni chiar nimic, nimic?

Mulțumesc foarte mult, în primul rând pentru catren. M-am încumetat să trimit acest simpluț poem destinat literaturii pentru copii. Sper să nu fi jignit pe nimeni...

M-a vrăjit pe mine descrierea frumuseții pădurii. Ingenioasă soluție, scurtătura fiind una a minții agere. Și bunica l-a îndrăgit pe Niculăieș, dar a crezut și în puterea vrăjitoarei de lângă peștera lui Daniil Sihastru. Apropo, am fost de multe ori la Putna. Îmi închipui că locul copilăriei autorului nu-i departe. Mai sunt de făcut niște rectificări, cum ai și observat.

Mulțumesc. Tipasa va rămâne un fel de centru al tradițiilor din Nordul Africii. Aici, după cum spunea prof. univ. Dan Slușanschi, au trăit popoare pentru mult timp romanizate, însă venirea arabilor a provocat încetarea înfloririi statului vechilor algerieni, berberi. Leii mai sunt cei care amintesc de mândria berberă.

Un tip al discursivității prin care se ia tactil pulsul realului. Senzual, hip-hop, cu o ultimă strofă în care metafora umbrelor și hainelor face din evocare o clipă atât de prezentă. Bărbatul ar trebui să redevină copil prin înțelegerea corpului femeii, să intre în toate cotloanele ori sertarele Yin și Yang, de prin Morgenstimmung de Arghezi. Penultima strofă e în tonul declamației erotice a lui Radu Stanca.
Aș da steluță, dar n-am. Poem original. Care se poate lectura mereu.

Mulțumesc foarte mult. Sunt sigur că există iubiri asemănătoare. De la acest lucru am pornit aici. Iar pe lângă iubiri chiar de la depărtare există și părinții denaturați. Îi știm, dar nu facem nimic de obicei. Flori și boboci - mame și prunci. Flori și flori, boboci și boboci. Mă întreb de unde începe ofilirea noastră națională.

Mulțumesc foarte mult.
Am descris puțin cum era înainte, până în Antichitate, Sahara. De-acolo își luau romanii animalele pentru a le pune să ucidă în arenele amfiteatrelor, ale Colosseumului. În ultima vreme România a-nceput să fie condusă de specimene pe care le credeam fosilizate sub dunele portocalii ale Sahelului.

Ne-am regăsit. Vă mulțumesc. Vedeți, dacă n-ar fi fost personal n-ar mai fi fost nimic. Un vis adevărat. Mie mi s-a părut încărcat de semnificații. Nici acum nu cred că-l pot interpreta numai în felul cum am arătat aici, spre final. Dragostea e tot ce poate fi salvator. Ea n-ar avea ce să caute în filosofia modernă, de la Immanuel Kant încoace, dar totuși, legat de moarte, se constituie ca temă de meditație. De fapt ar fi vorba de metafizică aici, ceva în linia lui Kierkegaard și Eliade, la care însă nu m-am gândit când am scris.

Puțin ca în Pacientul englez. Simularea agoniei iubitei este un artificiu care ajută la crearea unei stări a detașării de contactul sexual, care nu-i descris decât prin aluzii, precum cea a trecerii prin venele femeii. Perfuzia conține poate într-o conotație chiar sensul de legătură, priză directă cu electrizanta partidă sexuală de-abia consumată. E faină strofa cu simplitatea dimineților eului liric.

Mulțumesc pentru comentariu. Da, e aici un capitol pe care l-aș recomanda celor care sunt împotriva întemeierii unei vieți de familie. Un capitol oniric, veritabil oniric, însă care mi s-a părut mie atât de concret încât senzația păstrată ar fi că starea de normalitate în interiorul familiei, sănătatea membrilor ei, ajutorul reciproc, vorba constant bună, sinceritatea alcătuiesc fericirea oamenilor.

Dezvoltă te rog ideea începută, ori strecurată, din sintagma \"la inocenta cerere a lui Manolescu\". S-ar putea să intereseze chiar mai mult decât încriminarea de către șef a subalternului său..., care a mai spus câteodată, încă din Franța predecembristă și lucruri care au deranjat mult gașca lui Nichi și a Monicăi Lovinescu.
M-am informat, util eseu, dar mie mi se pare că Nicolae Breban e un adevărat scriitor, pe când Nichi e o eminență cenușie, care în calitate de ce? îl deconspiră pe Breban?

Nu era bine ca Breban să nu-l fi susținut cu toată tăria pe Nichi în 2003, când l-a detronat pe pierdutul Eugen Uricariu (informator Secu despre Doina Cornea)?

Eu sunt convins de un singur aspect: Nichi n-a fost un sfânt pe timpul lui Ceaușescu. Făcea parte din grupul lui Gogu Rădulescu, după cum arată și criticul Mihai Sin în cartea sa din 2008 \"Marea miză\". Citește de-acolo, ca să vezi unde sunt limitele prozei lui Breban, dar și limitele umane ale lui Nichi. Pot să-ți rezum doar despre primele: într-adevăr, personajele sale, începând cu Grobei, terminând cu Francesca, ori cu eroul din Don Juan nu prea au consistență portretistică, par artificiale, iar naratorul omniscient le conferă o gândire cam tezistă, pentru că poate a crezut mai mult decât Augustin Buzura în meliorism, adică în ceea ce spera cel mai mult Nichi. Până în 1990 Nichi a sperat că proza comentată de el ar avea o energie moralizatoare, apropiată de revoluția continuă stipulată de comuniști. Atât de mare era îndoctrinarea pe atunci. Tot Nichi se ridica împotriva iraționalului din poezia avangardiștilor, mai ales a lui Gellu Naum și a lui Virgil Teodorescu, desconsiderând din start poetica abătută de la principiile enunțate de Dumitru Popescu zis și Dumnezeu. Întotdeauna Nichi a făcut o critică de poezie după ureche, plătind polițe unuia sau altuia. Antene a avut numai pentru critica de proză, memorialistică, eseuri. De aceea nu poate fi socotit pe veci un istoric literar, mai ales că ne-a dat în timpurile din urmă cea mai revanșardă și cea mai agramată istorie ori panoramă a literaturii scrisă vreodată în vreun stat.

Îți mulțumesc foarte mult că m-ai luminat. patapievici. Un tinerel despre care Herta Muller a avut numai cuvinte bune de spus în ultima vreme, ca și despre Sorin Antohi.
Viziunea este exclusiv cea a teologiei populare, dacă n-ai observat. Când va ajunge cuțitul la os poate va fi o răsculare a întregii naturi. Nu mă interesează la urma urmei dacă ții cu actualul regim sau cu alții, pe care îi consideri mai altfel. Să-i ia nea Dracu pe toți! Adică să încăpem odată și pe brațe mai bune, bineînțeles sub un conducător nici nestângaci, dar nici prea dreptaci.

Domnule Alxandru Moga, te invit să-mi mai lecturezi odată această zooistorie 24. Sunt indicii clare că sunt împotriva dictaturii neocomuniste portocalii. Ai înțeles de-a-ndoaselea.

Poți citi și alte bucăți din această serie de Zooistorii, ca să vezi dorința de-a trăi liberi precum animalele. Nu în falansterul portocaliu de astăzi.

Cine e tipul din care ai citat atât de generos? Eu nu citesc așa ceva, nu fac niciun fel de politică. Sunt apolitic. Așa că mă simt deranjat de citate entuziaste din te miri cine, care au pretenția de-a lămuri ori a face apropouri despre te miri ce. Un comentariu poate fi susținut prin propriile argumente, nu prin purtători de cuvânt cvasinecunoscuți.

Unele texte, majoritatea lor, nici nu le mai public în vreo revistă. Pentru mine acesta, despre Hasdeu, reprezintă o simplă limpezire a ceea ce s-a scris în literatură și în critică. Nu sunt specialist în literatura pașoptistă sau romantică. S-au scris destule. De ce să mă duc să găsesc niște chestii mărunte, când pot vorbi despre esențial, pornind numai de la Răzvan și Vidra, ori viața lui Hasdeu pe care o luase drept model Mircea Eliade.

Aici este o popularizare a operei sale. Nimic mai mult. Unii consideră revolut numai să amintești numele acestor făuritori de limbă literară. Sau cred că oricine ar fi putut scrie acestea. De ce nu le-am întâlnit pe internet până acum?

Nu știu dacă vulpii îi mai vine pofta după o vreme să se mai întindă după aceeași struguri care se vor coace, bineînțeles, în final, pentru revoluționarea saltului ori săriturii în înălțime în cadrul aptitudinilor speciei sale, dar să nu se întâmple cumva ca noi să mai scăpăm de actuala putere abia când o face plopul pere și răchita micșunele, adică la Sfântu Așteaptă. Poate o vrea Domnul să vină Sfântu Așteaptă anul acesta, nu neapărat la alegerile de anul viitor. Orice e mai bun decât ceea ce-i acum.

Mulțumesc pentru impresie! Te invit să mai îmi lecturezi scrierile.

\"M-ai durat\" e bineînțeles numai în titlu. N-am nicio intenție să fiu bombastic în exprimare. De altfel sunt un om foarte modest. De o modestie proverbială. Orice bărbat mai boncăluiește. Că așa e datul firii.
\"Mi-ai durat\" vine ca o argumentare, concretul explicând abstractul din titlu. De ce să explic eu de ce am scris așa, dacă poate explica publicul, dacă-i place ori nu s-o facă?

Când nu există observații despre ritm, rimă, măsură, atunci e ca la școală! Mă bucură aprecierea!
Nu înțeleg de ce unii tind să fie perfecționiști în prozodie când scriu prozopoeme. Nu înțeleg de ce nu se acceptă poeme cu asonanțe la finalul versurilor în loc de rimă, ori mai sărăcite de ritm, de vreme ce în poezia română modernă și contemporană există și tendința această, la marii poeți. Parcă s-ar dori întoarcerea la parnasianism, ori pe vremea rondelurilor franțuzești, a sonetelor shakespeariene.