Doresc României alte timpuri

Doresc prima oară să fiu cu iubita într-un gând copilăresc, să ieșim amândoi într-un landou dublu, pe alei și prin parc la pitici. Iubită-mea cântă acum. Ce mâini lungi, iar chitara… răsună! - Uite ce pălărie! Are pălărie verde și păr roșu, ca un om adevărat. Spune Iubita-Una, arătând timpului dat înapoi, cu peste treizeci de ani înspre eternitate, o jucărioară având ca acrobat pe o bară un clovn. Îi răspund: - Omul Roș. Mai bine se trăia pe timpul lui Stalin, Roșu Împărat, măcelarul din Piața Roșie - cum i se spunea. Iar Iubita-Una continuă să-i facă program fetiței noastre, Sara-Casandra, de două luni și jumătate, cu ochii mari, albaștri precum un cer înseninat, imediat după ploaie: - Uite cheițele. Ele au ca mânere un avion, o mașină mică și un vapor. Ce vrei, Sara, mașinuță, avion sau vapor? Ia zi, iubito, cu ce vrei să te plimbi? Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor… Cu vaporul să nu mergi, că acolo-i Băse! Din câte ne dorim, în timpurile actuale, tot mai puține se pot cumpăra. Însă rămâne neprețuită o vârstă a omenirii la care oricând ne putem întoarce încântați: copilăria. I-am cumpărat fiicei, de pe unde am fost prin Argeș la începutul acestui weekend, o clepsidră galbenă cu ulei în apă. Capul copilului este un smiley face și se rotește când întorc recipientul clepsidrei să se scurgă apa cu picăturile galbene de ulei ori șampon dinăuntru. Pare și un soare peste blocuri, pentru că părțile corpului sunt foarte abstracte. Timpul poate fi întors precum Pobeda mea, cea primită-n martie de la socru-miu Ovidiu. Metamorfozat, acest timp seamănă cu brâul împletit al bisericii din Jupânești, care are în ușa pridvorului, când se termină, capete de lupi dacici, daoi. Și e construită să reziste, având colțuri, îmbinări în coadă de rândunică. Cuie lungi de lemn, numai din lemn, trec prin bârnele de sub acoperiș. Meșterii populari chemați la o competiție pentru realizarea cât mai măiastră a acestei singure biserici din lemn construită în Muntenia pe la 1840 i-au dat chiar înfățișarea arcăi lui Noe, atât la exterior cât și în interior. Un sfeșnic având pecetea familiei domnitoare Cantacuzino, doi vulturi spate în spate, este printre cele șase lucrate de mâna mitropolitului Antim Ivireanul. Sfântul român de origine georgiană este maestrul incontestabil al artei pamfletului din literatura noastră veche. Avea și de ce. Pentru că domnul Constantin Brâncoveanu, ca tip al bogatului Orientului, îl scosese din scaunul mitropolitan, însă îi permisese la mănăstire să-și continue munca de scriitor și mare tipograf pentru toată creștinătatea răsăriteană. Așa au venit pe lume și „Didahiile”, tezaur de omilii și predici, în care boierii sunt luați la refec. Ivireanul a presimțit că se-apropia vinderea tronului către tot felul de cumpărători din Fanar. Brâncoveanu îi nărăvise prea mult pe turci cu mărirea haraciului, peșcheșului, cu satisfacerea oricăror marafeturi. Timpul se întoarce, fanariotismul este din nou la modă astăzi în Þara Românească. Măcar dacă ar merge banii care ni se iau mereu din salarii – în proporții duble, triple față de zeciuială – spre o înflorire viitoare a statului care n-a fost turcit prin tributul de sânge al celor de dinaintea noastră… Dar nu, ei alunecă pe de lături, risipiți, ori puși la păstrare în bănci străine de către noii fanarioți căftăniți de împăratul noului Þarigrad, Traian al II-lea Baraba ori Basaraboul, cică ultim os roman din Basarabi. Osul capului său lucește de pe acum în cripta nelegiuiților conducători. Iată ce spunea stolnicul Constantin Cantacuzino despre originea noastră nobilă, din Ulpie Traian, “în urma lui Decheval”, pe care aproape că deja ne-o contestă, ca un nou Roller, Traian al II-lea Þărigrădeanul: “Valahii, […], noi rumânii suntem adevărați romani și aleși romani în credință și în bărbăție, pe carii Ulpie Traian i-au așezat aici în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus și l-au pierdut; și apoi și alalt tot șireagul împăraților așa i-au ținut și i-au lăsat așezați aici și dintr-acelora rămășiță să trag până astăzi rumânii aceștia. Însă rumânii înțeleg nu numai ceștia de aici, ce și den Ardeal carii încă și mai neaoși sunt, și moldovenii și toți câți și-ntr-altă parte să află și au această limbă, măcară fie și cevași osebită în niște cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au mai zis mai sus, iar tot unii sunt. Ce dară pe aceștia, cum zic, tot romani îi ținem, că toți aceștia dintr-o fântână au izvorât și cură…” În popor, de veacuri, se credea că pământul plutește pe apele primordiale, fiind sprijinit pe un pește uriaș, iar pe acesta stând drepți cei patru stâlpi, la care rodeau “niște scorpii mari”. Eu unul cred că mai ales în ultimii doi ani acești balauri nemaivăzuți au urcat la conducere, și-au arătat fețele dezgustătoare, ne-au deocheat pe toți, astfel că numai printr-o minune mult mai dumnezeiască decât revoluția din decembrie 1989 vom putea scăpa de el, pentru că un Bă, Băse, un Traian al II-lea Þărigrădeanul nu se va lăsa săltat și mazilit ca Brâncoveanu, de bunăvoie, adică prin vot democratic, când o pica vertiginos. Măsluirile vor fi mult mai multe, chiar la alegerile locale și parlamentare din 2011, pentru că toți politrucii săi, toate capuchehaiele și eunucii, toate Sultănițele nesimțite ale sale în frunte cu Nuți și Robby Alma vor sălta atunci din preajma valorii de zero absolut din sondaje și se va explica frauda prin aducerea în discuție a minții românului cea de pe “urma lui Decheval”. După Băse, potopul! Așa că eu propun să devenim cu toții romantici, pașoptiști, dar știți cum? Ca Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu, Avram Iancu și Mihail Kogălniceanu, nu precum Radu Șapcă ori Dimitrie Sturza! Cerul venea deasupra, după imaginația țăranilor, ca o piele întinsă, iar târgoveților de pe vremea lui Barbu Lăutaru și Anton Pann această piele de bou, de Basarabou, le apărea precum o cupolă de circ, imensă. Apele adâncurilor, pe care stă pământul, se vor cutremura Bine când se va zvârcoli peștele uriaș, chiar sub Dâmbovița. Acest chit va cere viața lui Traian al II-lea Þărigrădeanul, pentru a-i lăsa pe copiii țării acesteia să trăiască. Marginile, circumferința lumii aparțin astăzi lui Dracul de Bă, acestui Băse întunecat. Dar în centru stă tot Dumnezeu, Care îl lasă încă să-și mănânce în continuare coada, cu zimți cu tot, aruncând flăcări de rachiu contrafăcut din botul său spurcat. Acest animal este mai Bine înfipt în cele patru vânturi chiar prin puterea lui Vântu Boreu și cu aripile arhonților demonilor. Dar va veni timpul revenirii celorlalte vânturi bune, pe care le știm de la Homer: Notos, Euros și Zephyros. „Theogonia” spune că vânturile sunt fiii lui Eos și ai lui Astraios, ai Aurorei și ai cerului înstelat, iar după „Nopțile atice” ale scriitorului latinității târzii Aulus Gellius, toate cele patru vânturi se numesc Eurus, Auster, Aquilo și Fauonius - după cele patru părți în care-i împărțit cerul. Ele vor lua locul Crivățului Boreu care bate actual în toate zilele anului. Iată ce găsim scris în “Legendele populare românești” (vol. I, p. 179): “Când a făcut Dumnezău peștii cari se află prin apele curgătoare precum și prin unele dintre cele stătătoare, cum îs bunăoară iazurile, lacurile și mările, atunci a făcut el și patru pești fără seamăn de lungi, de groși și de puternici. Pre cei dintâi i-a făcut Dumnezău spre folosul omenimii. Pre cei patru din urmă însă, i-a făcut anume ca să ție pământul în spate, ca nu cumva acesta îngreuindu-se cu timpul, să se prăbușească și să se cufunde în apa pe care plutește. Și cum a făcut el pre acești patru pești urieși, îndată i-a și pus să steie în formă de cruce dedesuptul pământului, adică unul spre răsărit, al doilea spre apus, al treilea spre amiază, iară al patrulea și cel de pe urmă spre miezul nopții. Unul dintre acești patru pești uriași și anume cel ce a fost pus să steie spre răsărit, se numește « Începătorul », pentru că el începe toate celea ce au fost să le facă ceilalți părtași ai săi. Al doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus, se numește « Ascultătoriu », pentru că el primește sfaturile « Începătorului ». Al treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiazi, se numește « Arătătoriu », pentru că el conduce soarele și-i arată calea încotro are să meargă. Iar al patrulea și cel din urmă se numește « Somnoros », pentru că toată ziua doarme dus, iar noaptea trezindu-se, conduce luna și stelele.” Acești pești urieși stau astăzi sub conducerea Insomniacului Traian al II-lea, căruia îi place să clatine lumea cu tot ceea ce-i trăznește numai noaptea și întunericul cel mare prin capul său pleșuvit, de Cezar roșu-portocaliu. Fuge în ultimii doi ani, să nu mai dea ochii cu poporul. Se ascunde, mai dă câte o lovitură de coadă unui avocat pe la Neptun… Apoi iar conduce în orice stare mersul pământului, pe care-l crede moșia lui ta-su și fra-su, dintr-un întuneric mai mic (luminița lui Ili…) într-altul deplin. Dar o să vină vremea ca din acest Somnoros să fii exorcizat, Bă Băse! Să o iei spre destinația finală, în adâncurile ce-ți plac și-ți șad atât de Bine! Adrian Șuștea, în “Kosmologikos. Paradigma arithmologică a creației” (Cartea Românească, 2009) a mai găsit un text cules din folclor, din știința vremurilor pe care o au țăranii români, în “Metrologia populară” a lui Traian Gherman. Acest text este referitor, bineînțeles, la marea silință a lui Traian al II-lea Þărigrădeanul de a-l lega și a-l ține Bine pe Vântu Boreu, zis și Șchiopul ori Șeitan: “O legendă, atestată în Muntenia, spune că ar exista și un Împărat al Vânturilor, care ar locui într-un palat cu totul și cu totul de aur. Palatul ar avea un foișor înalt, cu patru porți de aramă, care dau înspre cele patru părți ale lumii. În acest foișor sunt legate patru Vânturi, cărora împăratul le dă drumul pe cele patru porți, de cum primește ștafetă de la Dumnezeu(-l său, n.n.)”. Să fim așadar atenți: nu-i decât de joacă infernală cu Vântu Boreu și crivățul lui Băse! Există tuneluri, există scăpări, chiar dacă vânturile fugite din țară sunt întoarse, așa, de ochii lumii, precum acela numit Sântul Nicolae, Popa, care tot în fund cade (adică se va da iarăși la fund, după ce va fi scos și nevinovat până la urmă, ca taică-su, Vântu Boreu). Ocrotitorul fărădelegilor domnește ca într-o lume pe dos, într-o Þară Românească gata să se cutremure. Totul e să nu aibă prea mulți ciraci, să fim cât mai austeri în vremurile actuale, să nu călcăm „în urma lui Trăian”! Ca să avem bunăstare și merite pe urmă, când n-o mai fi el.