La vrăjitoare

La vrăjitoare Tata își amintea adesea de glumele mai bune sau mai nesărate pe care le făcuse în copilărie. Odată cu trecerea anilor, i-a mai venit mintea cea de om serios. Dar când era tânăr… Povestea cum, într-o primăvară, mama lui, văzând că treburile casei mergeau cam rău, fata cea mare s-a măritat nu prea bine, vaca își pierduse laptele, și după ce văzu că nici slujbele plătite la biserică, și nici cele la sihastrul de la schit n-au ajutat-o mare lucru, având ea și alte multe greutăți pe suflet, și-a zis să-l trimită pe Niculăieș, băiatul ei de nădejde, de cincisprezece ani, să se ducă la Putna, undeva lângă mănăstire, unde auzise că este o vrăjitoare tare pricepută, căreia multe îi ieșeau ca prin minune, în timp ce alte căi rămâneau fără răspuns. Așa deci, încă de cu seară, vorbise cu Niculăieș, îl pregăti, îi dădu ultimele îndrumări ce și cum să facă, încât a doua zi dimineața să fie bun de drum. Băiatul era singura ei nădejde, ea nu se putea duce așa departe, nu o mai țineau picioarele, ș-apoi avea o mulțime de treburi pe lângă casă. A doua zi, dis de dimineața, își trezi băiatul din somn, îi pusese ceva merinde în traistă, și-i zise să plece degrabă la drum, că drumu-i lung până la Putna, dacă vroia să se întoarcă până deseară. I-a zis să aibă grijă să-i spună vrăjitoarei care-i pricina, și să urmărească ca acea femeie să facă tot ce trebuia, și să aducă și ei cărbune din acela folosit la descântec. Tata, încă adormit, a luat traista de-a spinarea și-a plecat la drum. Nu-i convenea de loc călătoria asta. După mintea lui, doar pentru niște tăciuni nenorociți să bată el atâta drum, din zori până seara târziu, tocmai la Putna! Atunci îi răsări o idee genială în minte. Cărbune nu era chiar aproape de casă!? Doară el păștea oile în fiecare primăvară în vale, lângă huciul din pârâu, știa o mulțime de cioate arse. Ce-ar fi să adune niște cărbune pe-acolo, să nu mai bată degeaba drumul peste munți și păduri. Da, dar trebuia să stea ascuns în pârâu toată ziua, nu cumva să-l vadă cineva. Nu-i bai, cu asta se descurca el! A ajuns până deasupra pârâului. Până răsări soarele, era cam răcoare. Dar găsi un fag mare, la umbra căruia, printre buruieni, era așternut un covor de mușchi de pădure din cel moale, ca de pluș, numai bun de tăvăleală și de tras un pui de somn! Răsări soarele cald. Și ce zi frumoasă se prevestea! Primăvară, spre vară, iarba crescuse deja mărișoară, păsările ciripeau prin pădure, fagii proaspăt înfrunziră, brazii înmuguriră. Cucul se auzea cântând minunat în pădurice. Fluturii își roteau aripile alegând petalele măceșilor înfloriți de curând. Cărăbușii zburau prin preajmă și mai cădea câte unul, greu, pe pământ. Și soarele, un soare cald și plăcut, îmbia totul la o liniște și o bucurie ca-n sânul lui Avram! Avea ce admira toată ziua. Spre amiază l-a luat somnul. Era de înțeles, după ce plecase de acasă dis de dimineață. Îl furase un pui lung de somn. Când se trezi, era deja bine după amiază. Își aminti de merindele puse de maică-sa pentru prânz. Scoase prosopul cu merindele din traistă, înfulecă bucatele până n-a rămas nimic. Coborî în pârâu să bea apă din cea bună și rece de tot. Mai avea însă de stat. Până la sfârșitul zilei era mult. Găsise de lucru, cercetă niște cuiburi de păsărele prin făget. Îi plăcea grozav să vadă ouă de păsări, mici și pestrițe. Dar cel mai mult îi plăcea să vadă puișorii mici, golași, cu ciocuri mari, galbene, doar cu ușor pufușor în loc de pene. Încet-încet, iată, veni seara. Adună în sticlă niște cărbune de la o cioată proaspăt arsă, adăugă apă în sticlă, să aibă ce arăta acasă mamei. Greu, cam greu, se lăsă seara. Mai așteptă să se întunece de-a binelea. Când stelele răsăriră pe cer, se ridică din ascunzișul lui și porni fără grabă spre casă. Abia ce intră spășit în odaie, că mama se bucură mult de întoarcerea băiatului ei din drum lung, rostindu-i cuvinte dragi: - Ai și venit, băiatul mamei? Hai, povestește cum a fost, cum ai umblat!... - Cum să fie… bine! zise băiatul cam cu jumătate de gură - Ai fost la Putna? Ai găsit-o pe vrăjitoare? - Da … am găsit-o… - Ei, povestește… ce-a fost? A pus câlți de cânepă și boțul de ceară în cratița pentru descântec? - Da… răspundea băiatul prin cuvinte cam greu scoase din gură - Și? Ce-a mai fost? întreba mama curioasă - … Când a pus cărbune aprins în vas … a început să sfârâie și să împroaște în jur! improviză Niculăieș o descriere - Aha!!!!... Așaaa!!! Așa trebuia stârpit diavolul cel nesuferit!!... Trebuia... să-l îngheoage bine de tot cu vătraiul ascuțit… să piară… să crape, diavol proclet!!... Ai adus și cărbune? - Da… am adus… Uite aici în sticlă… - Dă-ncoace, să pun bine la păstrat! Du-te și tu la masă, vezi că ți-am lăsat ceva de mâncare în strachina aia de lut!... Ei, dragi cititori, așa băiat vrednic a avut bunica mea. Iar eu mă trag direct pe linia genealogică a bunicii și a tatălui meu, cel plin de năzbâtii copilărești!