Povestea puiului de vulpe

Povestea puiului de vulpe O sărmană ființă, semănând mai mult a cățel mic și pricăjit, trecea abătută pe lângă gardurile gospodăriilor dintr-un sat de munte, aflat în imediata vecinătate a pădurii. Cine avea ochi pentru asta, își dădea seama repede că nu era un cățel, ci un pui mic de vulpe, însă prăpădit la înfățișare, slab și vai de el. Din când în când, scâncea cu glas subțire și jalnic, pesemne sfârșit de foame și de sete. Scâncetele sale aveau ceva tulburător în ele, și aveau de ce, căci de trei zile o căuta asiduu pe maică-sa, și nici măcar nu mai știa de ea dacă trăiește, căci, într-o după amiază, pe când vulpea mamă dădea iama pe la o gospodărie mărginașă de lângă pădure, un vânător o văzu, atâta aștepta, luă pușca, trase un foc și vulpea se prăvăli în frunziș, unde-și dădu suflarea. Vânătorul se grăbi să-și ridice trofeul, admirând calitatea și mărimea blăniței, punând-o pe spinare și plecând voios spre casă. Rămas singur în vizuina din adâncul pădurii, unde-l lăsase maică-sa să stea cuminte, puiul de vulpe, auzind acea împușcătură teribilă, sări de spaimă, dar mai apoi își veni în fire, căci liniștea se așternu din nou asupra pădurii, mai mult de atât nu se auzi nimic din cele întâmplate. Doar că vulpea nu mai venea, în zadar o aștepta să-i aducă hrană și lapte, iar spaima și foamea îl chinuiau. Când nu mai îndură singurătatea și foamea, ieși din vizuină și porni prin pădure. Negăsind nici pe-acolo ceva care să-i potolească urâcioasa foame, îndrăzni să iasă în poiană, pornind-o spre sat. Așadar, sărmanul de el trecea pe ulița satului, cu pași mărunți, când mai repezi, când poticniți, adulmecând cu năsucul lui firav aerul din curțile gospodăriilor pe lângă care trecea, apoi pleca mai departe. Însă, la un moment dat, în dreptul unei gospodării nu prea arătoase, mirosul lui fin îi consimți că acolo ar fi rost să încerce. Se strecură prin gardul de la portița de intrare în ogradă, trase o raită, în joacă, printre orătăniile din curte, mai mult ostenindu-se, nicidecum să prindă ceva, găinile erau ținte prea mari pentru amărâtul de el. Atunci, se resemnă, și, văzând lângă grajd cușca goală a dulăului, intră în ea și se așeză să se odihnească. Când reveni din promenada sa din preajma gospodăriei, dulăul rămase stupefiat, văzând o făptură ciudată, firavă, cu botișor cu mustăți lungi și ochișori vioi, care-i ocupase cușca. La rândul său, vulpișorul, trezindu-se, nu schiță nici cel mai mic semn de deranj sau de frică în fața fălcosului și fiorosului dulău. Acesta, văzând atâta îndrăzneală la ființa aceea firavă, ciudată, care-i ocupase adăpostul, stătea perplex, nu știa ca să facă. Până una alta, se culcă afară, alături de cușcă, cu capul pe labele de dinainte. Când ieșiră stăpânii casei în curte și văzură ipostaza în care dulăul lor cel fioros dormea afară, cușca fiind ocupată de firavul pui de vulpe, se minunară mult, dar lăsară lucrurile în voia lor. Și, de atunci, multă vreme puiul de vulpe și dulăul au conviețuit în pace, adică puiul dormea în cușcă, iar dulăul alături, afară. Mai nostim era când i se aducea dulăului de mâncare. Acesta lăsa întâi hulpavul vulpoi să se înfrupte de unde vroia el, iar dacă acesta, din prea multă lăcomie, nu se oprea din mâncat, îl îndepărta în lături, prietenește, cu laba, ca să apuce și el să deguste din ce a mai rămas. Așa trecură câteva luni bune, puiul de vulpe crescu, se făcu arătos și cu blăniță mândră, lucioasă, dar, deși i se dădu voie să umble prin curte, totuși, avea bunul simț să lase găinile în pace, ele nici nu se sinchiseau de el. Îi erau dragi găinușele, parcă erau surorile sale. Își făcuse obiceiul de a le amirosi, aveau un parfum ademenitor, de frumoase și grăsunele ce erau! Doar cocoșul îl privea cam de sus, suspicios, și atunci trebuia să umble smerit în fața lui, tupilat, aproape una cu pământul! Așa o fi ? E adevărat ce v-am povestit ?