numele meu e japonia

Bine, lanțul tău de adevăruri subiective lasă în urmă un sentiment al angoasei și asta cred că le leagă mai mult decât orice altceva. Ca un soi de spaimă a privirii de după.

Dar: Nu știu dacă un japonez ar privi exact așa sau altfel, însă ultima strofă, pentru mine limpede cosmogonică, reușește (împreună cu cea centrală) să confere acel mistic \"sabi\" extrem oriental, care lasă lucrurile să fie și care universalizează cele două momente particulare (existențialisto-poetic, hai să dau cu barda) surprinse de tine. Vreau să spun că starea e cu totul altfel în prezența celor două strofe amintite, decât dacă ar lipsi.

Sau poate că am toată această perspectivă pentru că m-am răsturnat de pe scaun când mă chinuiam să pun prosoapele pe raftul de deasupra și-am căzut cam rău pe noadă.

Și a, \"axis mundi\" nu mi-a plăcut. Puteai să ajungi acolo altfel, deși rămâne foarte interesant cum revii la apa aceea care urcă prin rădăcini. Whatever.

Versurile sunt dispuse la un moment dat, sau de două ori în palimpsest. Aducerea la zi, împlinirea blestemului din 1938 dă o perspectivă repetitivă, ciclică, extrem orientală unei lipse de finalitate a istoriei, ori pun accent pe avertismentul să nu se mai petreacă în Japonia acte de cruzime, înarmări, ci să se militeze pentru natură, pace, dezarmare. Totuși, nu vi se pare că Eugen Jebeleanu, prin mesaj, se îndepărta eseistic de poezie? Nu văd aici așa ceva. Nu mi se pare că Jebeleanu va influențat. Dar tocmai aceste puncte comune în protest, în simularea protestului, în aspectul pe alocuri reportericesc al valențelor lirice face să nu dispară intertextul. Mai bine n-ar fi existat Jebeleanu, un poet al corabiei cu ratați - generația lui Emil Botta și Pericle Martinescu. Pentru că n-ar fi fost termen de comparație, mai ales de la problema niponă. Cum există cestiunea românească, cea balcanică, cea ardelenească, s-a bătucit, iată, în istoria literară contemporană și una jebeleaniană niponă. Să ne îndepărtăm mai mult de ea.

nu v-a influențat

câteva precizări, necesare sau nu:
prima strofă e dintr-o mărturisire a unui soldat japonez.
partea din 1694 e un haiku de basho. o călătorie e întreruptă din cauza unei boli, însă visurile călătorului hoinăresc mai departe, deasupra unui câmp de iarbă uscată. întreruperea călătoriei, în interpretarea mea asupra acestui haiku, poate simboliza moartea. călătoria se continuă pe un plan mai subtil și conține în ea un dublu simbol, al vieții (iarba) și al morții (uscăciunea ierbii). așadar, un simbol al totalității, în care se topește după moarte.
ultima parte poate fi o voce de după moarte și conține în ea paradoxuri, simboluri duble, legându-se de haiku. ceea ce încerc să fac e să iau temele sociale (care predomină în arta contemporană și în poezia americană din ultimii 50 de ani) și să le redau oarecum consistența metafizică pe care o avea arta (și poezia în special) înainte ca artiștii să devină o voce socială, limitată la activism cultural și psihologie. (cred că m-am explicat prea mult...)

călin, \"angoasa privirii de după\" cred că-i o bună interpretare la ce-i aici. nici io nu știu dacă un japonez ar privi exact așa lucrurile. cele două momente, din 1694 și din atemporal, sigur că nu pot lipsi, altfel ar lipsi tocmai metafizica și ar semăna leit cu poezia americană. la \"axis mundi\" aș vrea să știu ce anume nu-ți place. poate vei lăsa un comentariu...

dragoș vișan, cred că există câteva deosebiri esențiale. jebeleanu vorbea despre morții nevinovați de la hiroshima, io vorbeam despre cei vinovați, înecați în tsunami. el o făcea declamativ-patetic, io o fac narativ-confesiv. altă asemănare decât referirile la istoria aceleiași țări nu văd. temele eseistic-istorice se regăsesc, de pildă, și la robert lowell, contemporan cu jebeleanu. însă, nu neg că acest text, privit într-un context local, poate trezi în mintea cititorului, prin tema unui dezastru din japonia, ecouri din jebeleanu, ceea ce nu pot spune că-mi face plăcere...

durerea ce trece de durere e in toate aceste fragmente, daca am voie sa le numesc asa.
radacina lor insa nu e comuna

finalul este al dvs. - este altfel, blind, suportabil.
ca si 2011....

punindu-le alaturi ptr cititor este ca si cum un munte cade peste el, il loveste doar un colt, dar aici vin lovituri din mai multe puncte cardinale, sigur din istoria japoniei, ....

poate forma ar putea fi re-stilizata.

\"durerea ce trece de durere\"... interesantă observația. cred că așa e. la fel și loviturile din mai multe părți. cred că și aici aveți dreptate. dacă aveți sugestii în ceea ce privește forma, le aștept cu interes.

Uite, legătura e limpede între cele două momente istorice și este de apreciat limita filosofico-mistică spre care îndrepți poezia, mi se păruse mie bine că declami (narativ-confesiv cum spui, de acord) un soi de ”pedeapsă divină” asupra japonezilor dar, la tine, chiar nu înțeleg de ce. Nici măcar de Pearl Harbour n-au fost ei vinovații. Dar nu vreau să intru în aceste dispute de culise, ci adaug doar atât: Personal am fost foarte impresionat când, acum după cutremure, pompierii care se pregăteau să intre în câmpul de radiații au fost întâmpinați de către Împăratul Japoniei cu cuvintele: ”Astăzi este o zi bună pentru murit”. Asta abia, aș spune, poate fi întradevăr superb speculat. Era deviza piloților kamikaze. (Iarăși, nu știu dacă vezi logica interioară.)

Apoi, privind la tăcerea demnă, departe de văicăreala tipic americană, cu care japonezii au trecut prin cataclism, cred că ar fi putut poziționa ideatic altfel poezia.

oare daca spunea un imparat in Europa aceste cuvinte, cum ar fi reactionat pompierii??
e alta cultura, inima bate cu alta intensitate ptr tara, estetica, natura...am vazut expozitii in tus in care era preamarit numai muntele Fuji...unde mai gasesti asa ceva in lume?

o natiune de temut, egal cite tsunami trec peste ea, nu-i va scoate inima.

călin, în text vorbeam despre un singur individ care, făcând parte din cei care chinuiseră femei în război, își găsește moartea foarte târziu, în 2011, în tsunami, trăind toată viața cu o mare vină și cu o mare dezamăgire față de spiritualitate.
dacă moartea lui e o pedeapsă, asta rămâne de interpretat pentru fiecare cititor. la fel, dacă poate fi extinsă treaba la întreaga națiune japoneză rămâne să judece fiecare cititor.
precizez că despre \"femeile de consolare\" (\"comfort women\") și despre atrocitățile săvârșite de armata imperială japoneză se găsesc multe informații pe net. vina și pedeapsa pot fi judecate de fiecare pentru sine. în niciun caz nu am vrut să vorbesc despre demnitate aici.

A, tu vezi același individ. Atunci partea asta de \"mare vină\" primește un accent mult mai personalizat, și da, dă o tensiune mult mai gravă. Înțeleg acum, eu îl credeam mai generalizat, de aceea vorbeam de poporul japonez ca întreg. Dar nu ar fi fost prea bătrân pentru așa probleme existențiale? Sau tocmai de aceea?