Dragoș Vișan

Maria Elena Chindea este o poetă care scrie o poezie confesivă cu subtext protestatar de o mare valoare, deoarece în imaginarul poetic și diversitatea trăirilor disforice, conform "categoriilor negative" depistate de către criticul și teoreticianul literar Hugo Friedrich într-o lirică modernistă veritabilă, avansată se strecoară subtil în permanență și un subtext protestatar stenic.

Încă din incipitul poemului constatăm regretarea neaprinderii felinarelor, în condițiile camuflajului nocturn din România prin 1916-1918, dar și a absorbirii întregii forțe economice românești pentru mașina de război a lui Adolf Hitler, încă de la abdicarea lui Carol al II-lea, prin ocupație nedreaptă a întregului regat (septembrie 1940 - 23 august 1944). În acest apare o idee remarcabilă, anume că atât secolul XX, trecut, cât și actualul veac XXI se sting încet cuprins de "tumori obscene" ideologice, de forțe suprastatale și interese obscure. "Venele" unor națiuni se cred "aruncătoare de cuțite" înspre altele, considerate mai slabe, ori rebele.

"Viforul" este amintit în intertextualitate cu piesa "Viforul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea, despre domnia rea a lui Ștefăniță Vodă, penultimul din dinastia Mușatinilor. Tot în strofa a doua, în care se amintește despre o revelație a vieții, este demitizat "ultimul zeu pe care l-am locuit", secvență prea lungă "de până" putând fi înlocuită de "până".

Finalul este cu adevărat o autocritică pentru toți cetățenii din țările agresoare ale veacului XXI, care în loc să vegheze la pacea lumii o subminează mereu:

"ochii noștri nu-și pot privi în față
privirea de fiară".

Un reper liric indiscutabil pentru poezia protestatară din prezent este volumul de versuri "Manifest pentru mileniul trei", editura Eminescu, 1984.

Putea fi încadrată foarte bine la poezie "vizuală". Concomitent se pictează și se scrie poemul. De Schimbarea la Față, la lumina taborică.
"Portretul unui pescăruș", portretul unui înger. Nu portretul unui om c-un pescăruș aproape de el?

Filioque este unul dintre cele patru puncte specifice catolicismului. Nu "Filioque (cele patru puncte ale catolicismului ce despart biserica ortodoxă de ceA catolică)". Călătorie în Centrul Europei. Aflăm viețile a doi domnitori, Iancu de Hunedoara și Petru Schiopul.
Interesantă prezentare a domniilor, cu multe și prețioase detalii despre caracterele voievozilor. Iancu de Hunedoara este prețuit și în istoria Ungariei.

În privința acestui text, eu, ca simplu cititor, nu mă las manipulat. Un comentator zicea despre faptul că acest text "manipulează cititorul". De data aceasta textul nu a nimerit-o deloc și nu mă prinde în nicio mreajă a mesajului său neestetic.

Observ că "venise seara" ar fi sunat mai bine pentru evitarea sâsâirii "-se se-" "venise-n acea seară".

"Munca" era concediere deja. Aflăm în final.

Am învățat un cuvânt din comentariile anterioare: nu "proletcultismul", ci "pornocultismul". Am o întrebare. Dacă a existat, în generația 2000, nu a fost cumva o catalogare a criticii literare pentru o direcție eronată, extraliterară? Normal că strofa nesurprinzătoarea săpunire pe cap, pe ochi putea fi urmată și de o înjunghiere pentru că supărarea sa era dublă. Se termina firul vieții eului liric. Se dădea în policier. Textul nu mai exista.

Se mizează pe efectul micii răzbunări, pe efectul acadelei ce liniștește și pe cel care o lasă la vedere, și pe cea care o gustă, umilindu-se părând totuși la început agresor.

Până la urmă textul nu este decât un sagace exercițiu de epicizare radicală până la desființarea poeticității. Că așa e viața și relația dintre oameni. Acadeaua story nu poate să mă sensibilizeze. Are darul să mă irite experimentul neliterar.

Și eu cred în aceste seducătoare semnale din partea unei veri de lavandă. Sonorități din textul liric și mirosuri aprige. Chiar trec aproape zilnic pe lângă levănțică generos crescută și înflorită. Ploi și călduri mari, iar levănțica seduce simțurile vizual și olfactiv mai tare.

Și iubirea copilului ce-și îmbrățișează mama.

"Contra-ființa" privește atent altceva decât
caleidoscopul contingentului, deoarece melcul chiar nu vede cu acele gelatinoase, patru la număr ieșite din picior.
Dramatismul interogației retorice din urmă dă sens, conținut întregului text. Pacea nu e pentru el dacă nu poate percepe deloc lumina solară. Și lumina ce-l călăuzește este o cale împăcată, de nevertebrată urmată. Dacă uită calea curajului are parte doar de obstacolele fricii.

E Absurd-balamuc. O să vezi în "fără corp 2" continuarea.
Nici nu mai cobor din abstractizare și aneantizare. De acum sunt un eu liric detașat. Mi-am luat detașare din Agonia vieții. S-o văd de la începutul capătului până la sfârșit. Un eu interiorizat, distant, necurmat dus în miezul nepoemelor mele.
Cât de mult în nebunia deplasării mele, cât mai departe de acest preeu insignifiant, de-un eu părăsit mereu.

"Corabia cuvintelor" duce spre o "lume liberă". Fata caută pe iubit înaintea Bobotezei. După cum e rânduit.

Tare îmi place această scriere cu "Furia roșie" într-un cadru ca de butaforie, însoțită fiind de aruncarea cu "murăturile galbene". În loc de confetti, ca într-o trimitere către o finală. Ce imaginație faină! În ce lume fictivă, în ce buclă pe devenirea istorică ne duce acest discurs iric ușor protestatar? Oricum, un carnavalesc satiric, făcând trimitere și spre roșul comunist, și spre trandafirii roșii ai partid mai recent extins, și spre galbenul invidiei ori al bogăției sociale. Intertextul "tristețea galbenă" vine pentru a contrabalansa o isterie socială sau fictivă, ca stare de lucruri prezentă.

Maria Elena Chindea, îmi scrii un comentariu emoționant, cum și-ar fi dorit cei mai mari scriitori ai lumii. Nu sunt decât un nepoet, un om modest, de-o sinceritate prea mare, viața trecând lesne pragul textelor mele. Mulțumesc din inimă!

Ionuț Caragea, mă surprinde în alt fel acest comentariu, neînchipuindu-mi că invers decât Eminescu îmi văd sicriul dintr-o rocă întreagă pe-o culme de deal ori de munte mic. O exista deja chipul unui poet anonim oriental Dadu Viș într-o piatră necercetată în lumea asta. Și o poate clinti, rostogoli din acel loc cine vrea.

Pentru că mă văd într-o lume orientală, un contemplativ, precum și un protestatar incurabil. Nu sunt om de acțiune, ci om de cuvânt, în ambele sensuri. Mulțumesc mult pentru încurajări, amândurora!

"Scârboși sunteți voi, bărbații!", în "Cei care plătesc cu viața" de Șerban Marinescu.

Eu citesc acum în franceză J.B. Rishi

"Sagesse de la Chine traditionnelle

DO-IN

L'art du masage".

Întristător. O sală din Sibiu care aproape vorbește.

Frumoase haikuuri. Zvelte plante, boboci perpendiculare zvelți. Dacă privim mai bine trasarea perpendiculară a florilor pe tije ne dăm seama de ce crinul e prin excelență floarea sărbătorii Sfintei Cruci și a Metamorfozei de pe Tabor.

"La final", "deschidere" poate fi și prag spre nemurire, spre rai. Și cei răi pe pământ au aspirații de crin, până și involuntar, ori din sațietate să păcătuiască. Nu ne credem mereu tineri, realizăm la un moment dat că murim. Și floarea de crin se închide, se trece subtil: se soarbe ca o supernovă ce-și devorează lumina în explozia-implozie, devenind gaură neagră.

Și dacă jocul vieții este de-a florile, noi ne uscăm treptat, chiar prin maturizare. Și dacă ne mai credem fete, băieți, reînnoim legământul vegetal. Crinul stă și fără apă, adoarme. Apoi învie. Se înalță subit. Cam de doua ori pe an.

O altă viziune, descentrată, într-o contrazicere a plasării corpurilor terestre prin legea gravitației universale. Dintr-o perspectivă a norilor alungați, a optimismului dat oamenilor de ivirea curcubeului. Se visează inocența fluturilor ("visam la" este o exprimare ce trimite la jindul uman de a zbura). Pătrate albastre ce amintesc de-o ipostază trecută, ori viitoare, de "pustnic", de răcnetul sau chemarea la pocăință și botez în Iordan.

Reminiscențe de coșmar, agonie, martiraj în a doua strofă. Parcă văd omul circumscris al lui Leonardo da Vinci, dar și cel al lui Salvador Dali în convulsii, în cutii terestre așteptând ridicarea, plecarea.

De la postarea sa mi-a plăcut acest poem, îndelung meditat. Contemplarea țărmului și a preschimbării cerului. Metamorfoză dublă zilnică la crepuscule. Senin ceresc. Apoi mărturisirea sinceră, către iubit, Dumnezeu, orice liman exterior simțit apropiat:

"În inimă,
același sânge fierbinte.
Și-un țărm mă leagă de tine."

Discursul are ceva epistolar, intim, telegrafic sau rapid transmis.

Strofă ultimă formidabilă. Am dat de înțeles în primul comentariu. Recuperarea "sângelui nou" din propriul sânge sună puțin cam medical, prin nepotrivirea adjectivul cu valoare de epitet "nou", ori a substantivului "sânge". În Noul Testament erau apa vieții, focul credinței regeneratoare. Se poate reconstrui puțin ultimul vers al primei strofe. Pentru perfecțiune.

Consider că este, după cum spune și George Pașa, vigilentul meu coleg de atelier literar un "micropoem" foarte bine închegat, în toate aspectele sale, care ne îndeamnă mult la meditație prin laconic limbaj și trăire intensă.

Nu numărăm "penele", nu ne reglăm zborul, ci zburăm când suntem inspirați.

Dureros prin final. Să înțeleg că marea dragoste n-a stins cea dintâi dragoste. În mâini mai există primul bărbat, la modul poetic spus.

Înțeleg acest poem al iubirii continue, sau al iubirii asemănătoare c-un suflet dublu care visează că ar putea fi performant "în toate lumile posibile" și ca stare de grație artistică și ca vis. Sufletul iubirii împărtășite "plânge cu lacrimile morții/ traversând sângele înfometat dintre ei/ ca un camion plin de refugiați într-o inimă". Tocmai am revăzut pe Conemaraton filmul "Ecaterina Teodoroiu", sublim. Exact precum acest poem!