Dragoș Vișan

Iubirea mea
nu-i iubire de vamă,
iubirea mea se cheamă Dar,
iubirea se lasă distrusă
fără să distrugă în lume,
însă continuă spartă
și pe celălalt tărâm...
neliterar
ca un poem neterminat

Typo "mmontează". De fapt, "mintea". Scuze, autocorectarea e ceva automat, pe mobil. Scriu ceva și apare cu totul altceva.

Este bun poemul. Nu de înrămat. Cam sumbru. Remarc scepticismul alegerii de sus a adevăraților poeți (a realelor poete) în prima strofă. "Frunza mitică" e laurul.
Laurii n-ar fi dați oricui. Nu înțeleg ce legătură ar avea "fructul" cu laurii, pentru că toți scriitorii produc roade textuale. Or fi și unii fără roade, neroditori.

Ironie multă în a doua strofă, despre Eva, care mai "continuă ademenirile" și Adam catalogat a fi "fraier". Nu comentez acest lucru, pentru că nu-l înțeleg. Mai trebuie să treacă timp să devin și eu așa, mai "fraier", nu mai înțelept, cum s-ar cuveni.

Continuare în eseu, pe site.

Țuica.

N-am comparat acest poem cu nicio creație lirică a Anei Blandiana. Parcă Ionuț Caragea a făcut acest lucru, dar nu știu exact.

Comentariile lui Claudiu Toșa despre mine au ajuns cu repetări continue de idei. Și neadevăruri. Apropo, a spus chiar astăzi despre mine că l-am comparat pe Ionuț Caragea cu Mihai Eminescu. Și chiar m-a deranjat întotdeauna să văd pe cineva că se consideră "noul Eminescu". Nu. Am spus că îmi pare un text de-al său, în a doua sa parte, destul de aproape în mesajul de ansamblu cu "Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie", cu oda din tinerețe a lui Eminescu, chiar dacă poemul replică al lui I. Caragea avea și accente de satiră asupra unor români. Așa că se uneau armonios speciile din clasicism la Ionuț Caragea. Și nu era deloc o manea, o luare în derâdere a imnului național. Și Adrian Păunescu are foarte multe sonete și alte poeme în volumul său din 1984, "Manifest pentru mileniul trei" în care îi mustră direct pe românii de ieri și de astăzi. Dacă-i lăuda ar fi fost considerat pe drept de gașca lui Nicolae Manolescu drept "poet de curte ceaușistă". Dar nu a fost!

Scuze citititorilor, eu am mâncat în această după-amiază și seară doar o portocală, adineauri.
Am înțeles să fac abstracție de tot ceea ce comentează fostul prieten Claudiu Toșa pe textele mele. Îi mai citesc rândurile, ca acum, dar nu-i mai răspund. Răspunsuri inutile, momentan. Răspunsuri ce mi-ar agrava mult situația, pentru că de când m-am luat după domnia sa, criticându-l virulent pe cineva aici, mi-am făcut mustrări prea multe de conștiință. Dacă el nu are, eu de ce să am că nu-i mai răspund deloc? Nu am mustrări și nu îi voi răspunde. Decât atunci când mă va anunța într-un titlu de comentariu că mă lasă odată în pace.

Povarna sau velnița a fost primul mecanism la care se producea țuică sau pălincă.

Acum, prima mână produsă prin distilare nu știu cum se numește. Tataie Niculaie al meu făcea țuică în Constanța în apartament până în anul când a murit. Era un dispozitiv dintr-un butoi de plastic etanșat. Picura printr-un furtunaș din el o zeamă tare mirositoare. Nu puteai sta mult în acea baie, când era în mare fierbere sau distilare. Magie, nu altceva!

Typo, "i-aș da nării" (nu "norii").

Am comentat în acest an texte a zeci și zeci de agoniști. Fără a mă opri la unii anume.

Frumusețea textelor remarcabile mă atrag. Deseori nici nu știu cum arată autorii. Cu cât voi citi mai multă poezie pe Agonia, cu atât mai mult mă voi opri la mai mulți oameni. Este ca și cum m-aș afla pe țărmul întunecat deplin al mării și i-aș da norii să-l miroasă acolo unde ajung la stânci ori la valurile strălucitoare, pe orice vreme. Simțim când un poem merită mirosit mai mult decât celelalte. Avem deja niște deprinderi formate. Firesc este să-l lăsăm și să cercetăm pe urmă și alte locuri de pe țărm. Alte poeme, să vorbim cu alți necunoscuți, chiar fără a le zări bine trăsăturile fețelor.

Tego, dacă e să mă judece pe mine contemporanii, atunci le dau prilej cât cuprinde. Mi-a plăcut titlul acestor "petsonale". De club la care am intrat, cum s-ar zice, eu mai întâi, ca animator, nu în postura de client: "Prostituare curată". Adică m-am prostituat, mi-am băgat, mi-am scos, cu nume de scenă la început de an, apoi cu nume real. Dar tot... curtat de politia de moravuri rămân mereu. :)

Asta să-i spui prietenului tău, că e unul Dadu ce se crede stripter pe Agonia.

Chiar îmi place să dansez. Dar în realitate îmbrăcat.

Să stea cei ce vorbesc despre vase comunicante în critica literară liniștiți. Stăm precum cocostârcii pe texte uneori. Mai avem timp să citim comentariile anterioare? Nici pomeneala! Abia pe urmă le observăm și noi.
Eu am zis din primăvară că am adoptat deseori această metodă. Tocmai ca să nu spun prin influențarea de către ceilalți păreri... prin imitare.
Nici acum n-am mâncat de cină! Nu servesc niciun comentariu prea lung.

Și eu îmi cer iertare. Pentru "opiniile de panglicar". Eu sunt grecul palicarul, am sânge de grec, de la maică-mea, pe tatăl său chemându-l Sechelaridi Telemac. Și grecii sunt cei mai vicleni! Nu vă bazați pe ei!

De parcă vicleni nu pot fi și alții, și nemții, și rușii, și chinezii, și românii...

Îmi cer iertare, Ottilia. Nu pot muri astăzi împușcat și fără să mă ierți! Îmi pare foarte rău.

Dacă vrei, nu te mai supăr cu nicio vorbă de acum înainte.

Simbolistica textelor Elenei Papadopol e mai complexă decât pare la prima lectură. Poemele sale au o perfecțiune aparte și o simplitate dezarmantă.

Se ajunge pe țărm. "Am găsit un poem/ legănat de cuvinte". "Să nu supere pe nimeni" este versul din care apare o sugestie: marea e un scris amplu, ce se vrea descifrat. În singurătate.

În a treia strofă eul liric se coboară deasupra valurilor, ca și cum ar scrie viața sa pe ele. Se contemplă. Scrisul și venirea în paralel a valurilor unul după altul... Ca rânduri și rânduri de încercări ori fapte trecute. Tristeți, așteptări viitoare.

În a patra strofă se petrece o stare de revelație. "Am ascultat în liniște/
un cântec", exact ca Fericitul Augustin, în "Confesiuni", când a auzit "Tolle, lege!".

În a cincea strofă darul mării constă în "câteva cuvinte". Eul liric a meditat, iar marea i-a întors cuvinte abia rostite, chiar în sonorități, în fiori.

"A dispărul" (typo).
Cu scara erorilor e o repetiție splendidă, dar nu înțeleg deloc meditația "din eroare în eroare", viziunea tradițională despre crearea pe urmă a Evei părând o nostalgie doar spre Adam. De ce să nu fie o perfecționare a tabloului omenesc această creare secundă a Evei!

Fiecare strofă poate fi și câte un poem dintr-un întreg ciclu poetic. Atitudinea artistului în fața mării este exemplară. Discuția cu Igitur, auzirea în ecou a "bâldâbâcului", sărutarea de către valurile mării a plăjii, contemplarea țărmurilor. Am vizualizat pe seară "cărarea coborâtoare spre mare", am ascultat sunetul violoncelului, vocile dragi ale rudelor reunite. Remember după remember, descompunere în factori primi ale etapelor vieții, prin amintiri de neuitat. Câte știu cerul, largul mării, apusuri, răsăriturile, trecerile anotimpurilor!
Litoralul are o climă aparte. Până și el devine de-al casei, de-al artei, o ființă.

Aceste cuvinte vor fi păstrate. Doamna a plecat într-o lume înaltă din cărți, reviste, documente cu texte folclorice, păsări măiestre, cu tot ce îndrăgise de aici, o comoară de înțelepciune și frumusețe morală.

A "întocmit" sau a îndrumat pe studenții săi pentru alcătuirea unor lucrări de masterat, doctorat? Le-a corectat, le-a apropiat de finalizare.

Cred că a îndrumat pe masteranzi sau doctoranzi.

Stenic pluvial acest poem meditativ. Descriere frumoasă, cu "ploaie rotundă", "intensă", "niciodată grăbită" a prezentului dorit nelimitat. Remarc stările forice pe timpul ploii, presimțirea unei stări a fericirii care dispare după un timp, urmând atatea neplăceri și neajunsuri în viața cotidiană. Ploaia e ca o făptură telurică, acvatică, aeriană. Ce ne stinge focul și secătuirea inutilă a energiilor. Ne transformă în oameni capabili de-a vedea dincolo de întunecare, cu alți ochi, spirituali această realitate tot mai întrustătoare. Figuri de stil deosebite, fără prețiozități de limbaj.

Revolta și acea superbie boemă a Micului Prinț se observă și din titlul poemului "eu vreau să schimb lumea", și din incipitul textului liric. Se vede ceea ce își imaginează autorul desenului, textului. Aceasta seamănă mult c-o pălărie. Dar nu este pălărie. E o scamatorie. Îmi place mult versul "e ziua aceea când cerul e la menopauză", c-o sugestie a încremenirii legilor cosmice prin acțiunile regretabile ale multor oameni ce au impresia că dețin mereu puterea în lume. S-ar putea ca închiderea oricăror ritmuri Yin de la Lună pe Pământ să aibă loc, iar Yang-ul să tindă spre un armaghedon. E o perspectivă demitizantă care ne pune pe gânduri.

Un poem scris cu dibăcie, în durerea simțită drept cale a Micului Prinț.
"Poezia e ca spălatul de vase/ [...] îți poți vedea sufletul în ele". O poetică a durerii continue este un drum la astre. Micul Prinț se sinucide fictiv. Omul e dator să trăiască.

Scuze, "O poetică originală". Nu "originară", în titlul comentariului de acordare a stelei. My mistake!