Ina Scaietina, zâna basmelor

Odată demult, demult de tot, pe vremea zânelor și a cavalerilor, pe când regele Artur al Camelotului strângea în jurul lui cei mai de seamă cavaleri, trăia într-o țară frumoasă ca de poveste un băiețel. Nalt și subțirel, cu ochii mari, visători, de culoarea alunei, avea o fire blândă și un mic zâmbet îi lumina mereu chipul. Atunci când se născuse ursitoarele fuseseră bune cu el căci, pe lângă bunătate, îl dăruiseră cu harul poveștilor. Când alți copii de seama lui se jucau pe-afară, el se retrăgea într-un colț și depăna, celor ce vroiau să-l asculte, cele mai frumoase sau năstrușnice basme. Băiețelul nostru avea o singură dorință:tare își dorea să facă parte din cercul cavalerilor, chiar dacă nu știa să lupte și habar n-avea de regulile acestora. Nici nu împlinise vârsta adolescenței când se rugă de părinții lui să-l lase să plece în căutarea cavalerilor. Degeaba se rugară de el spunându-i că e prea tânăr să pornească într-o așa călătorie plină de multe greutăți, băiatul rămase neînduplecat. A doua zi, se pregăti cu haine și de-ale gurii și porni la drum să afle castelul în care trăiau cavalerii. Se pare că norocul îi surâdea pentru că nu trecu multă vreme și-ntr-o dimineață auzi mare zarvă, ce părea că vine de dincolo de micul deal ce se sumețea în fața lui. Când ajunse în vârf văzu o mulțime de case așezate ca-ntr-un căuș de uriaș înconjurând un castel frumos, dar nu foarte mare. Satul era plin cu oameni, care grăbiți să-și rezolve treburile, care plimbându-se agale și admirând priveliștea. Își dădu seama că ajunsese la locul potrivit, căci la poarta castelului și prin sat zări cavaleri îmbrăcați în armuri strălucitoare. Trecu ușor de gărzile ce păzeau intrarea, poate pentru că își vor fi spus că un băiat atât de mic nu are cum să le facă probleme. Cum toți păreau că se îndreaptă într-o singură direcție, s-a luat după ei și a găsit repede sala în care se adunau stăpânii castelului. Intră timid pe ușile masive de stejar, privind curios la minunățiile ce se aflau înăuntru. Deodată se făcu liniște. Dinspre masa rotundă unde ședeau, vocea severă a unui cavaler se făcu auzită. Părea a fi mai marele peste ei căci începu să vorbească: - Ascultați-mă! Cei nou-veniți să stea lângă peretele din stânga. Vor fi ascultați cu toți și vom hotărî care dintre voi este vrednic să devină cavaler. Veni și rândul băiatului. Cu voce mică, începu să spună o poezie despre măreția cavalerilor, atât de lungă și plictisitoare încât aceștia aproape că adormiră în jilțurile lor. Când termină, unii râdeau, alți căscau plictisiți, iar mai marele peste ei îi spuse că mai are mult de muncit până să deveni un povestitor adevărat. Plecă, amărât tare și începu a hoinări prin castel. Într-o zi nimeri pe un coridor strâmt și prăfuit la capătul căruia o ușă părea că-l cheamă. Deschise încetișor și pătrunse înăuntru. Camera era goală. Se instală în ea, își încropi un culcuș și-acolo, încercă de unul singur să-și facă poeziile și poveștile mai frumoase. S-au scurs zile și nopți, atât de multe că le-a pierdut șirul. Încercau unii să-l sperie că nu va deveni niciodată un scriitor adevărat. Deși cuvintele lor îl dureau și multe lacrimi amare vărsa atunci când era singur, nu renunță. Erau și dintre aceia care îl încurajau dar nimeni nu se oprea să-i dea ajutor. Într-o seară, pe când se lupta cu versurile unei poezii ce nu vroiau să se așeze cuminți în strofe, în fața lui apăru o sferă albă, strălucitoare, care se transformă în cea mai frumoasă ființă pe care ochii muritorilor o văzuseră vreodată. Era tânără, avea chipul și brațele albe, iar ochii sfredelitori cu sclipiri verzui, înțelepți și ghiduși. Cosițele părului lung și roșu i se revărsau pe umeri. În timp ce-o privea uimit, auzi un glas de clopoțel: - Bine te-am găsit! Ce faci, copil frumos? Băiatul nu răspunse. Stătea încremenit privind făptura din fața lui. - Băiete, dacă mai stai așa au să te pună drept statuie în fața palatului! spuse zâna cu un zâmbet larg. Micul povestitor începu și el să râdă. - Mă iartă, zână bună, căci ochii mei n-au mai văzut și nici n-au crezut că există o astfel de minunăție. Zâna îi spuse: - Eram și eu printre cei care ți-au ascultat versurile. Mai, mai, să adorm și eu, totuși am zărit talent în poezia ta și cred că ai multă imaginație. Am venit să te ajut. Dar trebuie să muncești mult căci grea este calea pe care ți-ai ales-o. Luară la rând toate scrierile băiatului și vreme de doi ani și jumătate, nu făcu altceva decât să-i deschidă ochii asupra înțelesurilor fiecărui cuvânt, asupra așezării lor în fraze sau versuri. Tot ce ieșea din mâna lui începea de-acum să prindă viață, ca sub un val de magie. Într-o zi, când băiețelul se simți pregătit, zâna îi spuse: - Eu trebuie să plec. Și alții au nevoie de ajutorul meu. Tu ești din ce în ce mai bun. Ai aripile puternice, sunt convinsă că o să te descurci. Se prezentă deci înaintea cavalerilor, cerând o nouă șansă de a intra în rândul lor. Ei acceptară dar, pentru a-i fi mai greu, au adus și un meșter rival în ale basmelor să-l asculte. Copilul începu a-și depăna poveștile. La început, vocea lui de-abia se făcea auzită, însă curând prinse curaj. Unul câte unul cavalerii căzură sub vraja poveștilor. - Băiețelul acesta este chiar iscusit. Unde o fi fost până acum? Seara se lăsa blândă peste tot și toate, focul ardea în vatră răspândind o aromă dulce, luna nouă scăpăra hăuri de galben, iar ei încă ascultau vechi povești despre flori și albine, despre obiceiurile copacilor și despre năstrușnicele creaturi ale pădurilor, despre munți pitiți sub neguri sau nori pătați cu roșul asfințitului, despre taine ascunse, știute doar de bătrânii vrăjitori. Urmară apoi alte și alte povestiri cu spiridușii extratereștri, dragoni prietenoși, ciclopi deștepți dar timizi, prinți curajoși, și câte și mai câte. Personaje mari sau mititele se perindau dinaintea ascultătorilor iar vocea băiețelului era la fel de dulce ca ploaia peste dealurile uscate. - Merită cu prisosință să fie primit în rândul nostru, își spuneau cavalerii unii altora. Însuși rivalul fu impresionat de frumusețea istorisirilor, astfel că inima lui se deschise cu bunătate spre băiat. Lacrimi de fericire străluceau în ochii lui. Ridică încet capul privind spre cei din jur. Surprins, privirile îi căzură pe figura dragă ce-l ajutase să devină, iată, ceea ce și-a dorit. Era Ina Scaietina, zâna basmelor ce venise să vadă cum se descurca micul ucenic. Într-o clipă fu lângă ea. - Îți mulțumesc, Zână a basmelor, pentru bunătatea ta. Fără ajutorul pe care mi l-ați dat nu aș fi reușit. - Eu? Dar tu ai făcut totul! - Dar dumneavoastră m-ați ajutat să-mi văd lipsurile. Vă sunt recunoscător. Nu vă voi uita niciodată! - Chiar n-am nici un merit. Tu ai avut răbdare și ai acceptat să le modifici de mai multe ori astfel încât poveștile tale au prins viață. - Un strop din sufletul dumneavoastră s-a strecurat în basmele mele de aceea sunt reușite. Sunt tare norocos că v-am întâlnit! - Așa ne ajută Dumnezeu pe toți. Ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie și trebuie să fii recunoscător și pentru lucrurile plăcute și pentru cele mai puțin plăcute; toate au o semnificație, trebuie doar să o descoperi. - Promit să am răbdare și să muncesc cu toate puterile mele. Sper să fiți întotdeauna mândră de mine. - Bucuria și recunoștința ta mi-au mângâiat sufletul. Rămâi cu bine! Băiatul știa că mai are un drum lung și greu de străbătut, că se va confrunta cu mari poeți și scriitori dar până la urmă își va găsi locul printre cavalerii scriitori. Nu a mai revăzut-o niciodată pe zână. Sau poate da? Iunie – octombrie 2006