***
eu nu știu să-nchin într-o rugă: mi-e sete
când dau să mă-mbete cu vadra de vin
fecioare de lut în ie de in
cu trupuri de golem și aur în plete
ci năzui spre
iubito, pari azilul de nevroze
cum vâri în sân ca-n dom de invalidă
sub gratii de fragilă crisalidă
bătrânii fluturi surmenați de roze
și, grav intoxicați de tuberoze,
pe-albiții îngeri,
deschiseseși, parcă, ușa din balcon
eu, pe-un pod de rufe, alergam spre zi,
un curent trăsesem între mine și
tropăind prin preerii, marele bizon.
se făcea că iarba din covorul gri
înverzea sub
pe bune mâine voi intra într-o librărie
voi cumpăra multe cărți de versuri care să mă inspire
și voi scrie o sută de poezii despre poezie
(să nu uit să rescriu și fetița cu chibriturile pentru
acolo încă există mări din care furia
bea singură spuma furtunilor cu tridentul în mână
ceruri din care un orb fără corp
risipește diamantele nopții
și desigur pământul
trocului dintre
culorile migrau în alte spectre
o ceață-nsângera drumul fluid
drogate de o stare fără radar
juisau, se răsuceau în suicid
păreau să eșueze-n infraroșu
cum se dedau arămii de pe
iubirea doare / fac mișcare / ies să respir în cimitir
mi-e varză self-ul de martir ca frunza putrezită-n moare
în cerc, bolnav, mă-nvârt suav ca șansoneta în flașnetă
melancolia centripetă
miră-te de aceste cuiburi goale
plutind fără rost
ca niște corăbii de hârtie
dar nu certa fluviul
pe care sufletul tău
a locuit într-un pescăruș
sunt sufletele care n-ai fost
îți va
fi-ți-ar iarba verde-n iarbă
trupul fântânit de ciuturi
sânii tari, harbuji din luturi
îndulcească-mi-se-n barbă
așterne-ți-aș ban pe salbă
un sărut atins de fluturi
fi-ți-ar iarba verde-n
sub arcul cerșetorului devenit absidă nu simțim frigul nu
săgețile putrezite în brumă nu durerea untdelemnului cu care
își unge rănile nimic nu ne tulbură sufletul curat
bem infuzie de
sunt sluga, dragă doamnă, ordonanță
poet sau caporalul de serviciu
un dar să-ți împlinească blândul viciu
de-a măslui dulcețile-n balanță
în tolba mea încape-orice capriciu
baston de mareșal și
astăzi sunt trist ultima dată când m-am bucurat oamenii mă ocoleau ca pe o mașină de gunoi te-am pierdut printre plopi nu mai știu luasem parcă o cetate sau o restanță dezbrăcat în kiltul bunicului
*
printre norii grei
plumbuita lumină
deschizând pârtii
**
în munți înghețați
lacul singurătății
atât de pustiu
***
subțire gheața
pasul meu fără tine
patină prea grea
n-am vrut sonet, ci un sărut pe gură
să îți pictez / n-am țesălat cuvinte
ascunse-n grai, nici praf de jurăminte
n-am scurs în vin, doar lacoma căldură
a gurii mele, un suspin și-un
în peretele tâmplei izbea un ecou
de lichid amniotic / pân’la ultimul zlot
eriniile bete mă furau la jackpot
galbenușuri de carne îndesând într-un ou
la cocktail de otravă nu-mi mai da
iau câteva cioburi de pe jos
ca să fac rost de mult sânge
(oricum venele mele n-au mai suferit de mult)
și inspirat de Jackson Pollock
încep să pictez covorul din sufragerie
cu minunate secante
*
salbă de gheață
pârâului de munte
îi crește-n Gerar
printre mici pietricele
o pepită de aur
**
sub sălcii ninse
doi pescari într-o barcă
strâng năvoadele
apusul lor de
dimineață / pășesc peste urmele neatinse de-o zi
cât am lipsit cine să deseneze alte poteci
dunele sunt parcă mai albe în zori / în casa scărilor
sahara albită subit se simte până în albul
printre canaturi grele, deschise tot mai rar
dorința, ca o rază, pândește să transpară
din neodihna Umbrei, ca ultim avatar
al visului ce-și țese fantasma pubertară
năluca fugii tale,
stau cu timpanul lipit pe peretele de oglindă
parcă un respirat în zig-zag
ca un foșnet între mătăsuri albe
zgârâie liniștea de sub sticlă
cine doarme sub velință de hidrargil
cine oare
În dimineața asta, adormit sub meri
Sunt fruct căzut, membrană ce se miră
Că-n umbra ierbii încă mai respiră
Prin porii dilatați ai scursei veri
Tu m-ai gusta – sunt mărul încă viu
Dar
DS