Îmi plimb haihui absențe
îndărătnice de mine
impudic deșirate printre zdrențe
și piruete adolescentine
ventriculul drept mi se face covrig
ascuns sub tâmpla ta stângă
dacă aș vrea să strig
aș
Colind inutil
îngânat cu jind
după dictare
colind peltic
într-un picior de grai
răgușit
atârnând tiptil
într-o duminică banală
printre stele chioare
cu aere de crai
de un colț de
alergați dar nu tropăiți
striga o voce dizolvată-n clar
de lună beată vârcolaci hămesiți
se făcea că așteaptă în zadar
mură-n gurăcască ținând morțiș
de șase vântul strângea din dinți
pentru
zbor frânt
spuneai ca sunt
trăgând de fire
să se deșire
ai somnu-ncercănat
de atâta noncombat
zidind silabe sparte
pe câmpii lui Marte
sine irae
spuneai de la Tacitus citire
cu desinența
Mă-nșală simțurile
cu absența mea din mine
lipsa îți miroase a întuneric
cu turle
trâmbițele irosesc destine
măsurabile alfanumeric
ceața îți bântuie imanent
țipenia flască și fum
mult fum mă
Te smulg din zidul îngropat,
înalt târziu ascuns în sine,
din drumul șovăielnic mă abat
cu greu, cu frică, cu rușine.
Mă îndoiesc pe același zid
adânc, cu gust de crematoriu,
revoltele în
Și am să tac
și am să ascult
așa cum n-am făcut demult,
nicicând,
mirosind a cozonac,
și am să încerc,
berc
semicerc,
să fiu adânc…
Năvalnic ciorchine
de gânduri veline
îmi țiuie-n
Coarne ascuțite, coadă de berbec,
arătarea nu-mi dă pace.
Dau să trec
indiferentă, cu ace-
lași pas nemuritor și sec
pe lângă,
nu-mi plec
privirea, nu mi-o pângă-
resc. Îmi suflec
doar o
cuvinte mute împlântate în inima nerostirii, ca niște săgeți pe care abia când le scoți din rană le simți cu o durere mirată, lipsindu-ți…
tăcere respirând greu, a moarte, ca și când cerul a
Nu
traversa pe albastru
îmi șoptea piticul,
te paște un dezastru,
linia vieții e-n recul
planetar, Marte retrograd
te-așteaptă la cotitură…
Un zâmbet nomad
de dincolo de geamandură
juca
Hai să ne mințim
puțin,
eu ascult cum taci tu
din unu în unu,
tu privești liniștea pașilor mei
plebei
până când
alergând-
nu mai e nevoie de cuvinte-
secundele o iau înainte
tic-tacul
Hamal
de vise,
noaptea mă bântuie
palidă
hoinărind transversal
prin ferestre închise
de suflet, epură lălâie
sau doar invalidă,
curge tabagic printre jaluzele
de carton sau zgură
până când,
Pleoapele ascund
golul profund,
mintea ascute
gândurile mute,
mâinile tac,
uman abac
de zile deșirate
din eternitate,
petale oarbe
din timpul de soarbe
avid
rid cu
Mă tem că mai demult, fără să știm
Am cam murit
Subit
Și anonim.
Doar ni se pare că trăim,
Stupidă inerție
Amînată sine die
De un autentic înger prim.
Și totuși încă ne iubim
Din
Un gînd isteric
Mă așteaptă-n întuneric,
Îi simt pînda
Că-mi vrea osînda.
E cineva
În urma mea,
Mi-ajunge-n ceafa
Răsuflarea de Caiafă.
Două fosforescențe
Îmi sfișie mintea in
Orbi inculpați
Dinainte vinovați,
Doi sărmani Oedipi
Și-au ars propriile aripi
Să nu-și petreacă zborul
Scrutînd viitorul.
Ceva au văzut,
Ochiul mut
Și cicatricea de la umăr
Simt
Nu vezi că stelele pîlpîie,
Timpul se bîlbîie,
Aerul gol se rotește între noi
Din doi în doi?
Cine sînt eu, cine esti tu:
Totem și tabu,
Zei
Sau lachei ?
De fiecare dată și Ană și Manole,
Albă zidire și simultan fîntînă
Îmi caut umbra rătăcind pe sub cupole
De timp ucis și îngropat pe lîngă stînă.
Sugrum ecoul gîndului ce sapă
Necruțător,
DM