Dinulescu Carmen-Alina

Când toate culorile Ne-nvață despre iubire, Noi prindem în plase fluturi Din vise. Când pășim grăbiți Pe poarta către fericire, Ne transformăm în îngeri, Cu aripile întinse. Când ne privește

Te-am scris în versuri zi de zi Și azi am publicat o carte, Ca să rămâi în veșnicii, Iubitul dintre zi și noapte. Cartea iubirii și a vieții Azi te ascunde printre rime, Iar tu, în ceasul

Vreau să îți fiu un Homer, exuberant, plin de mister, să îți scriu iliade indefinibile, când toamna dezlănțuită, picură auriu pe verdele cel crud și viu. Tu nu vezi pădurea din cauza unor

M-am pierdut printre iluzii Deghizate-n primăveri, Încercând s-ascund contuzii, Căci eu nu știam ce-mi ceri. Și mă agățam de vise, Rătăcind cu pași de dor Către nopțile promise, Către

S-au descălțat norii și pășesc ușor prin visul tău, colorat în albastru deschis. Tu visezi inconfundabilul dor, nerostit, nepermis și pleoapele închise îți tresar ușor la fiecare cuvânt de-al

Ană, buzele tale sunt căpșune coapte în zori de zi, prin ochii albaștri ca cerul îmi apari imaterială și neinteligibil șoptesc: "ai obrajii roșii ca macii". De la începutul lumii iubirea mea

Sunt recunoscătoare pentru fiecare rază de soare, care se împletește cu lumina din sufletul meu, țesând o poveste despre optimism și despre fericire, când în inimă mi se adăpostește

Uneori, vara renaște din muguri de flori, surâzând ca o zână și plutind pe pământul cu rouă, apoi dansează sfioasă, sfidând luna nouă. Uneori, viața e un carusel plin cu semne de mirare, o

Iarna e o iluzie colorată în alb, Un carusel în care timpul se joacă, Devenind copil, Iar copiii se învârtesc, Cu zâmbete până la urechi. Iarna e o exploratoare a emoțiilor umane, Deghizată în

E tristă ploaia care cade-ntruna, E trist și satul, căci a obosit, E înghețat orașul, cade bruma, Iar eu m-acopăr cu un asfințit. Cândva iubirea ne era salvare Și eram frați toți oamenii

În mine e mereu o primăvară, În lacrimi am narcise și lalele, Mă bate vântul cu un dor de țară Și am pe palme străluciri de stele. Am ghioceii-n suflet și pe buze, Averea toată îmi e doar

Știi că atunci când îngerii zboară Se nasc culorile? Nu.Cum se nasc culorile? Când bătaia de aripi se întâlnește cu zorile. De aceea, diminețile sunt așa vesele? Da, sunt frumoase și îndrăgostite de

Într-o zi, poate, noi, vom avea un trecut, Tu și eu, eu și tu, sună prea cunoscut? Ne vom pierde în vise, evadând în culori, Tu și eu și iubirea ce ne-nalță spre nori. Într-o zi, îți voi fi o lalea

Se scutură merii, pe deal, în lumină de stele, iar corăbii cu vise plutesc printre raze rebele, primăvara cântă la nai, are suflet rece de vânt și pășește desculță pe iarba ce oftează, renăscând.

Vreau să mă vindec de a ta durere Și te tot strig, în cele patru zări, Au obosit și gândurile mele, Să te aducă-n zori, de peste mări. E toamnă și se coc struguri în vie, Gutuile îmi tot zâmbesc din

La început eram noi doi Tu aveai câteva anotimpuri Rătăcite în ochi Și a răsărit soarele Buzele noastre s-au separat Mâinile noastre s-au pierdut Soarele a râs Oglindindu-se în lacrimile mele Până

Toamna aceasta-i altă o primăvară, Un soare ne zâmbește reticent, E o iluzie în frunza care zboară Și-o lacrimă-n surâsul tău, absent. Vântul ne poartă prin magii cu stele, Ne face semn o pasăre în

Și poate ne vom întâlni vreodată, Cât globul pământesc încă tresare, Cât mai avem o țară ca o floare, Cât mai avem lalele-nmiresmate, Iar naiul lui Zamfir o să ne cante Și lacrimi ne vor înnoi