Blestemate poteci

Se scutură merii, pe deal, în lumină de stele, iar corăbii cu vise plutesc printre raze rebele, primăvara cântă la nai, are suflet rece de vânt și pășește desculță pe iarba ce oftează, renăscând.

Privit de pe deal, orașul pare o pictură abstractă, într-o intensă culoare. Acolo dragostea și plictiseala se împletesc printre uși scârțâind, câini ce latră, flămânzind și iluzii ce se nasc din ochi, doar clipind.

Mi-e frig, întunericul naște stafii, s-a stins felinarul și în piept am un gol; te-aștept să vii, pășind ușor pe blestematele poteci, pe care le privesc de atâția ani și tu nu treci, de ce nu treci?

Primăvară cu buze de fragi, cu umeri albi, de zăpezi și ochi plini de soare, daca vezi un bărbat îndrăgostit, rătăcit pe alei, pe sub pomii în floare, dă-i un sărut cu buzele dulci ca de zahăr și cu degete de petale fine arată-i calea spre o viață mirifică și caldă, nu-i indica, însă, drumul spre mine...