Diana Rizoiu

Și acum ce fac? Ce fac când totul e împotriva mea? Unde plec? ... Vânez încontinuu o viață prefăcută!! Am greșit ... Acum șterg cu sângele Un perete negru de ură. Geamurile sunt sparte și

Este atâta lume în jurul meu Încât îmi vine să plâng în hohote Din cauza singurătății. Merg, mă calcă în picioare, Mă cheamă doar că să mă gonească ... Este atâta lume in jur, Toți mă cheamă,

Când viața îți zâmbește Și te păcălește să o crezi Oferindu-ți un demo al fericirii, Nu te lăsa înșelat! Pentru că nu face decât să te mintă. Dacă însă te lași păcălit Fi sigur că te va arunca

Dacă ai ajuns din persoană obsesie, Vei trăi continuu în minciună, Nu vei vedea adevărul ce zace Putrezind în spatele amintirilor. Calm de atmosferă Îți șterge chipul ars de timp Și când vei

Să te simt tremurând sub mâna mea prea rece Să-ți mai văd chipul zâmbind sub privirea mea caldă Să-ți simt emoția care mă cuprinde neîncetat. Să-ți pot spune \"te iubesc\" Ca și cum ar fi

A început totul cu o privire Și cu un simplu \"Bună!\" Dacă totul a început cu un \"Bună!\" Continuă cu un \"Bună!\" Și se va sfârși cu un \"Pa!\", Prefer să-ți spun de acum \"Adio!\" Să tai

Aș vrea să-mi pot lăsa sufletul în urmă, Să-l las să-mi urmeze mintea, să hotărăsc ce să simt Și ce nu... să decid lacrimile sau zâmbetele. Pentru mine, nu pentru alții. Bine ar fi să nu existe

Uneori te ating și simt cum tremuri, Dar e un tremur de amintire. Îți urlă în minte o voce stranie Pe care nu o recunosc, Arunci cu gândurile și plângi amintirile. Mi-e atât de greu să văd

De-a lungul mării pustii Rătăcești pași pierduți în nisip... Picătura unui val prea dornic de a epata Stropește emoții pierdute de vânt. Te încălzește raza și mori aici pe mare, Unde un pescăruș

M-am rupt încet de lumea ta Bucăți din mine cad În groapa nemuririi Se păstrează în veci pentru tine Sunt ale tale ... Dar eu sunt tot aici, voi fi aici. Te aștept și nu mai vii Plâng și un

Să nu pierzi clipa pentru nemurire, Să n-arunci luna în groapa răsăritului, Să nu stâlcești coroana de nimic a infinitului, Să nu plângi crucea mormântului plin de iubire. Caută picătura de apă

Mă doare fiecare privire ce vine din partea ta. O simt ca pe o săgeată ce mă înjunghie încet ... dar sigur. Privesc înapoi, tu nu Și atât a trebuit pentru lacrimile mele ... Trupul meu a murit de

Trăiesc într-o lume Unde totul e alb sau negru, niciodată gri. Plină de reguli stupide ... Dar eu am uneori prostul obicei De a încălca orice regulă. Mi se spune să nu visez, Dar eu adorm și

Suflete arse pe rugul amintirilor pătate Cu dragostea clipelor... Cum te pot iubi când nu te cunosc? Suflet hapsân ce mă iubești în neștire! Fulg roșu de durerea frigului conduce inima Spre

Furie într-un pahar cu apă Se varsă, mă stropește Mă udă, mă trezește Furtună într-o picătură, Se varsă, nu simt, Se rotește și curge Se pierde, se usucă, Tunetul unui cer senin Mă aruncă în

Străvezie noapte îmi apare Într-un cer al gândului culcat de mult Pe o mână galbenă de atâta bătaie a vieții. Scutur un covor plin de scame negre Și creez o ninsoare de foc al morții. Dulci

Îți privesc împietrită Chipul uns cu ceară Ce se topește sub căldura Inimii mele... de piatră.... Te privesc cum te scurgi Sub un ropot de durere Ce se împletește cu zgomotul Surdei

Am să-ți adun stele de pe cer, Doar să ți le dau ție. Am să păstrez ultima picătură de apă, Ca s-o bei tu când va fi secetă. O să păstrez jumătate din patul meu Să ai un loc la care poți veni

Închisă la rădăcina unui copac bătrân Suflu în iarba ce ia foc Sub lacrimile mele de sânge. Și mă încălzesc, uitată aici de frunze, Sperând la un nou apus, la liniște. Sculptez cu privirea în

M-am hotărât să mai scriu ceva... că nu am mai scris de mult timp... poate timpul nu a fost așa mult, ci doar sentimentul că timpul trece mult prea repede. Dacă însă mă uit atentă în dosar, ultima

Hai să luăm soarele de mână, Traversând încet marea spre un țărm ud. De ce să nu stingem un foc al zilei Ca să poată veni eterna noapte a tristeții? Frunze de aprilie să ne cadă în păr, Simțind

in jur ceața arata ca un suflet ratacit, ma vedeam in fiecare bucatica de fum obscur, simteam cioburi de inimi frante patrunzandu-mi plamanii. imi aleg o piatra de pe trotuar si o asez langa un

Din colțul în care stăteam îl văd intrând în grabă. Mi-l amintesc și acum: înalt, frumos, dar hainele lui erau destul de ciudate. Prea mici pentru un om atât de înalt. Și fața lui exprima uimire. Se

Tremur cald sub o șoaptă rece, Pâlpâie, se stinge, lasă scrum. Frământare dulce a iluziei... Ce repede te-ntorci și mă orbești! Cazi în nemurire și rămâi acolo, Șoaptă ce de mult o iubesc în