diana dumitraciuc

încă o oglindă spartă o apă înghețată în care lovesc cu pumnii cerșind încă o gură de aer știu să înjur pe toți dumnezeii cât să simulez curajul să înfrunt colțul patului și unghiurile ascuțite

când mă veţi diseca, îmi veţi găsi inima legănându-se ca un spânzurat de ultima speranţă. să o scoateţi cu grijă din fiecare amintire, până rămân mică, mică şi încap în burtica roz a celui mai mic

buruiana a năpădit pragul casei din trupul balaurului răpus de sulița sfântă o umbră tremură pe zidul galben de fum unde cândva a fost o icoană pe masă ștergarul cernit a rămas pe o strachină

cada se umple încet va fi bine îmi spun în timp ce privesc umbra cu neîncredere tot mai ștearsă tot mai tulbure ca apa din care iese acum o pasăre argintie se

același drum aceleași blocuri sugrumate de cabluri același zumzet de mașini aceleași fețe care îți seamănă sau poate nu mergi și picioarele n-au niciun rost poate strada merge pentru tine o

toamna despărțea tăcerea în doi curgeam din coastă ca un șarpe înghițindu-ți umbra de silabe avortam lumi în semicercuri în urma noastră măturătorii adunau păsări nescrise

totul începe cu o castană vinovată de încă o toamnă și un soare depresiv cu miros de igrasie de pământ bolnav de departe ora târzie se aruncă fără anestezie în pieptul părăsit de păsări curgătoare

oglinda: ghilotină peste lume. sunt un cap/ăt despărţit de dumnezeu şi mă rostogolesc, după chipul şi asemănarea mea, de la primul cuvânt, până la ultima nuanţă de roşu. oglinda: linie de fracţie cu

imagine tremurată undeva între aburii ce urcă leneș din cana cu ceai și fâșia de lumină ce coboară prin fereastra de sus caut înțelesul vieții în desenul vascular din tavan observ încă o

ea are un quelque chose el are chef de un blow job se întâlnesc femeia amibă știe să facă o mie de fețe el o ghicește stă într-un turn de beton așteptarea are părul lung să-i fie lui stairway

ea stătea cu chirie într-o oglindă de pradă cu dinţi de zăpadă. ea îşi plătea sângele cu o fotografie pentru fiecare călătorie. ea se spăla corect pe dinţi şi pe viaţă, fără anestezie. ea mergea cu

iartă această inimă căzută în tine arată-mi drumul între două zvâcniri tot mai lung pielea ta se topește sub degetele mele tot ce a atins dragostea moare iată mâna aceasta nu este dar mai

gene lungi zbor de hârtie (de la o vreme îți tragi viața din poze) rochia în sânge clocește un pantof roșu într-un colț de vară încă o vară învățată pe dinafară cerul rană uscată în geam

explozia te aruncă departe în tine doar un fir te mai ține prins de marginea lumii un vis în care muști cu poftă dintr-un măr prea copt și zeama se scurge pe tot trupul te atingi cu o

când ceasul se oprește între nouă și nouă între acum și aici când te-ai săturat să înghiți aceeași mâncare de pește când pleci dintre oameni să îngropi o sticlă nouă în cimitirul celor

dumnezeul meu, fratele meu de cruce, dacă mă arunc într-o apă, tu mă scoţi, mă usuci şi mă porţi, ca pe o haină proaspăt spălată. chiar nu poţi să mă laşi naibii, baltă? am deschis fereastra şi te-am

ora-i târzie moartea îmi piaptănă părul duios ca o soră mai mare stăm tolănite amândouă printre perne dantele și flori o ceașcă în aburi doarme lasciv pe tava de argint luna lucește în

sunt aici lipită de tine nu mă vezi nu mă auzi simți doar o limbă rece alunecând pe șira spinării ai vrea să arunci cuvinte să țipi mori târfă dar gura se umple de pământ mâinile ți se

bunica zicea mereu de ochiul ei ascuns lua un bulgăre de pământ sufla peste el ochi de pasăre ochi de iarbă ochi de apă îngâna și îl acoperea cu o piatră soarele era