Diana Caragiu

ne frunzărește toamna la un pahar cu vin și creierul de babuin gustat la Mon Jardin „je m’en fiche”, gândi histamina din colțul tavernei în timp ce schimbă placa gramofonului: „ai în ochi

balamalele vieții ne-au tradus plata ulei virgin estetica mi se așază pe limbă și geme tăcute sunt căile tale numele ți-l șoptesc în palme și linia vieții prinde contur

în dimineața asta nu-i niciun asalt îmi trec doar mâinile prin părul tău și mă arunc în albastru ca pe-o fereastră ferecată cu flori o să mor aici între tranșee cu gândul spart cu inima

o melodie îmi dă târcoale, mă trage de fustă ce copil se-oprește și întreabă viața despre mine ea nu știe ce să-i răspundă închide ochii și se dă-n leagăn până la cer adevărul se miră de

dă-te jos din vis nu sunt coapte copt e doar amarul din ochi din care faci dulceață toamna furnică să fie în cămara amurgului se făcea cămașa vărgată trasă peste soare cu dinții apuci

am trecut pe lângă mine și nu mi-am dat seama era bâlci duminica Tomii când mă îndoiam și mă urcasem în cârca timpului să-mi pun degetul pe rana Cerului în sângele lui m-am privit ca într-o

o capră îmi mănâncă din palme se uită la mine mestecând flori mărunte de câmp eu calc desculță prin băltoace îmi văd chipul și sar de pe un picior pe altul vântul mă ia de gulerul brodat

la adăpostul ei dincolo de varga fricii niciodată nu m-am văzut mergând cu ochii închiși pe străzile țuguiate nici pe voi nu v-am văzut doar gura cerului căscată deasupra mea saliva și mă

îmi încordez ochiul și trag la întâmplare musca, țipă cineva trageți cărarea mai pe dreapta pe vârtej acolo se va construi prima întrebare răspunsul vine întins poartă chipiu soldățesc,

înzăpezită în albele tale nopți lupii tăi trec în haită prin mine sângele începe să-mi urle a pustiu și pântecul meu stă să te nască sub steaua polară sub colții din palme sunt toată tu

din piept iți cresc crini, îmi culc urechea pe ei mama îmi spune că trebuie să fiu pregătită, toți murim și ochii mei plouă după o lungă secetă necuvântul își înmoaie un deget în albia

la marginea lanului, copilul îți sărută palmele îl privești în ochi și în timp ce-i vorbești despre pulsul glodului ai prins între două degete de la picioare moțul curcanului cu aceeași

să treacă și noaptea asta, să nu se arunce în aer să vină apoi roua în șosete căscate așa ne ascultam închide ultimul vers, îndeasă cuvinte în gaura cheii e curent de la sârma ghimpată în care

ziua s-a scuturat după ce-am țesălat-o pentru o nouă cursă fereastra deschisă cu vălul tras pe ochi ne privește îngrijorată eu n-am să plec, spun eu sunt eu tu poți să potcovești un

ce frumos se întinde peste noi Moartea clipește des vinovată și nevrotică așa trece Viața pe drumul spre mine o văd cum se pierde în bluza ei roz, cu fustă pepită și pantofii mamei absentă

la gâtul mielului cuțitul cântă strident ca un fierăstrău în călduri ob-la-di, ob-la-da life goes on, bra mă spăl pe mâini, mă spăl pe mâini, m-ai auzit? tunde iarba și dă-o

câta plămânul, strigă trubadurul dând cu drujba de pământ nu sunt romantic sunt nervos pe tristețea mea se leagănă coerența discursului Rosinantei iar flituiala ei mă bate pe umăr

e atâta liniște în mine de-mi aud clipocitul sângelui în care mi se scaldă toți adormiții neamului din când în când, ei mi se-așază pe mal și-mi cântă un cântec de leagăn un fel de „taci cu mama,

când ziua face cumpănă în poarta nopții și luna se dezbracă în picioare să nu ne dezlipim retina sărutul se întoarce mut c-un suflu nou la colț de buză acolo a venit și muza

un dinte de lapte c-o dorință înfiptă în cap aruncat peste o casă nu s-a spart niciun geam nu m-a certat mama vrabia din mână visează cu ciocul în pene plânsu a coborât să se vadă cu râsu doi

ziua de ieri îmbrăcată în ziua de azi rătăcește pe străzile unui oarecare mâine degeaba îți tai călcâiul pantoful ăsta nu-i pentru tine cum nici paharul acesta pe care n-ai să-l bei până la

M-a atins noaptea pe umăr: Ca o lună plină era, M-am scuturat iute Și ea s-a schimbat în zi. Am colindat orașul, Mi-au zâmbit cunoscuți, Cu subînțeles mi-au dat mâna Fără să spună vreun

la stinghia patului un purice sare în L la stinghia mea o tură atât a fost ș’apoi o noapte pestriță gustul genunchilor juliți pe limba pământului peste care un șiret se dezleagă din

bârna ce-ți traversează ochiul adevărul ce stă în cumpănă pe ea și cocoșul în șpagat perfect spânzurând arginți de incisivii unui cui bătut la cap până când floarea a sângerat și a